În perioada odiseei recente a dezinfecţiei de la maternitatea Giulești, câteva lucruri mi-au atras atenţia. Unul dintre ele a fost voluntariatul personalului medical mediu, transformat din parte a echipei terapeutice în zugrav(i) de ocazie. Ar putea fi o poveste de succes, dacă n-ar fi eterna noastră filosofie de „luat la pilă” situaţii profund aberante cât să „dea bine”. Vorbim aici de-o sărăcie cu duhul demnă doar de moștenirea Cerurilor: de ce să angajezi o echipă de profesioniști, când poţi să pui asistentele să dea la trafalet?
Surprinzătoare a fost și atitudinea dorit cinstită, dar voit ipocrită, a unora care-au zis: „mai ușor cu criticile la adresa doctorilor, că ne luăm jucăriile și plecăm”. În acest punct de convergenţă a mândriei profesionale cu aroganţa slujbașului, regăsești mutaţia recent instalată a corpului profesional, odinioară obidit și plătit ca sclavul pe plantaţie, dar mai nou revigorat de perfuzia financiară. Nici înainte nu era mai bine, dar nici acum nu-i de Doamne ajută.
Doctorul nu are voie să plece. Angajatul e liber, a fost liber dintotdeauna să-și caute locul sub soare. Dar prin meseria și nobleţea pe care le reprezintă, doctorul rămâne, și trebuie să rămână, permeabil criticii. Căci, până la urmă, ce altceva a prilejuit toată această cretină operă în trei acte, dacă nu eșecul lamentabil al medicinei la cel mai bazal nivel al ei, anume igiena?
Înaintașii noștri, începând cu Davila, Cantacuzino, au defrișat practic printr-o junglă de practici rudimentare. Apă fiartă și răcită, pansamente curate, o regulă sfântă a spălatului pe mâini. Niciun medic n-ar trebui să pronunţe vreodată sintagma: „Doctorii sunt și ei oameni, mai uită”. Pentru că ceva ar trebui să ne separe de omul de rând, și când îi cerem să aibă grijă de igienă și acasă, dar mai ales în spital, pesemne c-ar trebui să facem noi un exemplu din asta.