PublicândPOEZII, Claudia Voiculescu nu se află la prima plachetă de versuri, aşa că
ne dă posibilitatea să o înscriem în „partidul“ formei ornate sau al metaforei
atractive, de care nu s-a îndepărtat câtuşi de puţin în niciun volum. Doctrina
„partidului“ formei ornate este, după părerea noastră, fundamentală în teoria
esteticii poetice schiţate cu o desăvârşită analiză critică de Benedetto Croce.
Acest uriaş al esteticii pune semnul egal între retorică şi metaforă, lucru nu
totdeauna adevărat, pentru că aceasta din urmă, cel puţin în poezie, nu este
pusă doar să convingă, ci şi să schimbe înţelegerea lumii.
Credem
că poezia nu se poate despărţi de metaforă pentru că, în calitatea ei de a doua
vorbire, justifică existenţa discursului poetic. El însă nu monopolizează
tendinţa figurativă care se întâlneşte în multe secvenţe al limbajului
cotidian, ceea ce a făcut să se scrie poezie şi cu ajutorul acestuia. Dar, în
scrisul Claudiei Ilie-Voiculescu, figurile reprezintă un limbaj sugerat de imaginaţie
şi pasiune, înlocuind termenii-cifre ai colocviului prin termenii-figuri
ai elocvenţei, nu atât raţionale, cât imaginative. Altfel spus, exprimarea
ornată este un limbaj dublu pe care-l găseşte poetul pentru a spune altfel decât
obişnuit. De pildă, în poemul „Toamnă timpurie“, regretând petrecerea
timpului, în loc să spună: îmbătrânesc şi-mi pare rău, încheie cu versurile: Iar rana ce o lasă timpu-n vârsta mea/Începe
să mă doară.
Desigur, raportarea totului sentimentelor la
persoana întâi o aşază în galeria romantică. Într-adevăr, în poeziile conţinute
în placheta pe care o avem în faţă, metafora simbolului se înfăşoară în coconii
de mătase ai sentimentului cu semnificaţie estetică. Materia sa este alcătuită
din impresii „desemnând caracterul alogic şi anistoric“ (Benedetto Croce). Ceea
ce singularizează personalitatea poetei este faptul că ea conferă sentimentului
o valoare supremă, de tezaur. De aceea, rima directă nu i se potriveşte, pentru
că o drapează într-o uşurătate care nu-i este potrivită celei ce ştie să
faciliteze apariţia unor emoţii grave. Excepţie face poezia „Drumul marginea şi-a
ros“, unde bogăţia invenţiilor sintagmatice nu lasă loc ludicului.
Trebuie
să-mi mărturisesc un defect: am alergie la ode, pentru că sentimentul îndreptat
în direcţie voită îndepărtează de poezie. Dedicate „Paginilor Medicale Bârlădene“,
versurile compun un laudatio
neconvingător. Opacă la sentimentul poetic este şi „Remember“, ajungând de-abia
să fie o prozaică listă de telefon. Este păcat ca un talent aşa de subtil
precum cel al Claudiei Voiculescu să fie irosit în acest fel.
