Zonele urbane reprezintă sursa a circa 70% din emisiile mondiale de gaze cu efect de seră, precizează cel mai recent raport al Grupului interguvernamental de experţi în evoluţia climei (GIEC). Odată cu urbanizarea galopantă din acest secol, cu aproape 7 miliarde de citadini în 2050, emisiile ar putea cunoaşte o creştere explozivă dacă nu se iau măsuri pentru decarbonizarea oraşelor existente şi pentru organizarea diferită a celor nou construite, informează AFP, preluată de Agerpres.

Deşi urbanizarea este o tendinţă mondială asociată deseori cu creşterea veniturilor şi a consumului (...) concentrarea oamenilor şi a activităţilor este o oportunitate pentru ameliorarea eficacităţii resurselor şi decarbonizarea pe scară largă”, a subliniat GIEC.

Un locuitor al oraşului va avea nevoie de mai puţină energie în comparaţie cu vecinul său din regiunile rurale „datorită unei densităţi mai mari, care permite partajarea infrastructurilor şi a serviciilor, precum şi a economiilor de scară”.

Plecând de la acest principiu, GIEC conturează portretul unui posibil oraş al viitorului, cu emisii reduse de dioxid de carbon, care va fi în primul rând „compact” -  cu o densitate relativ ridicată, fără să se extindă mult pe orizontală, limitând traseele de deplasare între domiciliu, muncă şi servicii.

Mari oraşe organizate în jurul unor mici comunităţi”, a precizat Diana Reckien, profesoară la Universitatea Twente din Ţările de Jos. 

Apoi, dintr-un cartier într-altul, „un sistem de transport eficient” şi abordabil, a adăugat ea, dând exemplul Berlinului din ultimii ani. Scopul final este „limitarea la maximum a autovehiculelor şi reducerea necesităţii familiilor de a deţine un autovehicul”.

Culorile primordiale ale acestei palete urbane cu emisii limitate de dioxid de carbon vor fi verdele şi albastrul. Păduri urbane, străzi cu arbori, acoperişuri şi faţade acoperite cu vegetaţie, suprafeţe permeabile, puncte de apă... Aceste „infrastructuri verzi şi albastre” nu doar că ajută oraşele să absoarbă dioxidul de carbon, dar contribuie şi în adaptarea la impactul încălzirii globale.

Mai multă vegetaţie permite, spre exemplu, reducerea efectelor insulelor de căldură urbană, din cauza cărora oraşele betonate sunt sufocante în timpul episoadelor de caniculă, din ce în ce mai frecvente.

Oraşele trebuie să combine eforturile de atenuare şi eforturile de adaptare, care pot crea beneficii locale vizibile. Dacă vorbiţi cu cetăţenii doar despre măsuri pentru reducerea emisiilor, s-ar putea ca ei să nu considere acest lucru drept o prioritate, dar dacă le vorbiţi despre inundaţii sau insule de căldură urbană, ar putea deveni problema lor”, a spus Tadashi Matsumoto, expert în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), citat de AFP.

Raportul GIEC distinge trei categorii de zone urbane:

• Oraşele existente -  vor trebui să înlocuiască sau să modernizeze construcţiile actuale, încurajând în acelaşi timp evoluţia modalităţilor de transport şi electrificarea sistemului energetic urban.
• Oraşele cu o creştere rapidă -  trebuie proiectate astfel încât să menţină distanţe scurte între domiciliu şi locurile de muncă.
• Oraşele noi sau emergente, construite de la zero -  au „un potenţial fără egal în a avea emisii reduse sau neutre”.

O parte importantă a infrastructurilor urbane care vor exista în 2050 nu sunt construite încă. (...) Aşadar, trebuie acţionat încă de la început pentru a evita nevoia unei reamenajări ulterioare. Modalitatea în care aceste noi oraşe ale viitorului vor fi concepute şi construite va defini comportamentele energetice urbane timp de decenii, dacă nu chiar pentru generaţii întregi”, se mai spune în raportul GIEC.