Ana
Borlescu este doctor în sociologie la Universitatea din
București cu o lucrare despre reprezentările discursive ale bolii și ale
interacțiunii medic–pacient. A publicat mai multe articole și capitole pe teme
de sociologie medicală în publicații academice naționale și internaționale, iar
în prezent este interesată de reprezentările vaccinării în discursurile publice
și private.
Interacțiunea
medic–pacient are un grad ridicat de standardizare. Pacientul descrie o
problemă de sănătate, medicul pune întrebări și, la final, prescrie un set de
analize sau tratament. Elemente ale acestui tipar se regăsesc în toate
întâlnirile dintre medici și pacienți într-o anumită societate, motiv pentru
care practica medicală este o temă de interes pentru sociologie.
În
viața de zi cu zi ne folosim de diferite atribute externe ale oamenilor sau ale
cadrului social pentru a identifica regulile nescrise ale interacțiunii înainte
ca aceasta să aibă loc. Evaluarea contextului social nu se oprește odată ce
intrăm pe ușa cabinetului medical. Astfel, sociologul Erving Goffman (1956)
vorbește despre un consens subînțeles care se stabilește între medic și pacient
în timpul unei consultații. Medicul se angajează să trateze în mod profesional
problema de sănătate descrisă de pacient, iar pacientul se angajează să
respecte autoritatea medicală a celui dintâi. Ambii actori pun astfel în
practică norme sociale deprinse fie prin educație și practică profesională, în
cazul medicilor, fie prin experiență personală sau cunoaștere comună, în cazul
pacienților.
Elliot
G. Mishler (1984) numește aceste comportamente „vocea medicinei” și „vocea
sferei cotidiene”, concepte cu ajutorul cărora interpretează conversațiile
avute de pacienți și medici în timpul unui consult. Mishler argumentează că
„vocea medicinei” reprezintă discursul profesional exersat de medici, iar
„vocea sferei cotidiene” este reprezentată de toate acele elemente sociale sau
personale inserate în consult, de obicei de pacient. Dialogul este de cele mai
multe ori ghidat de medic, care întrerupe pacientul când acesta descrie
experiența de boală prea detaliat, adresând întrebări de clarificare a
simptomelor. În cadrul consultului medical, „vocea medicinei” domină
interacțiunea, lăsând prea puțin spațiu pentru aspectele sociale ale bolii. Nu
la fel stau lucrurile când vorbim despre relatări în afara contextului medical.
Consensul
social nu exclude aprecierile personale pe care medicii și pacienții le fac
unul despre celălalt pe baza unor caracteristici personale precum genul, vârsta
sau stilul de comunicare și relevanța pe care acestea le au pentru interacțiuni
viitoare. În cercetarea doctorală finalizată în 2016, am analizat aceste aprecieri
și modul în care cele două categorii descriu interacțiunile dintre ei și
experiența de boală. Cercetarea s-a bazat pe interviuri cu pacienți și medici,
precum și pe comentarii postate pe forumuri online de discuții. Obiectivele
cercetării au fost prezentarea experiențelor de boală și a interacțiunilor cu
personalul medical și analiza raporturilor dintre medici și pacienți așa cum
apar în relatările acestora.
Medicii
folosesc un limbaj profesional și în timpul interviurilor, vorbind despre
„pacienți”, „cazuri” sau „patologii”. Astfel, pentru a reveni la conceptele lui
Mishler, aceștia folosesc „vocea medicinei” și în afara unui context medical,
menținând astfel imaginea profesională – un aspect deloc neobișnuit. Atunci
când vine vorba de comportamentele pacienților însă, medicii trec în alt
registru. Relatările despre pacienți care vin cu informații despre boală luate
din mediul online arată că medicii sunt nevoiți să își reafirme expertiza
profesională și să convingă pacienții că aceasta este mai întemeiată decât
simptomele personale care se potrivesc cu informații preluate de pe diverse
site-uri.
În
timp ce doctorii construiesc interacțiunile cu pacienții și reprezentările ce
rezultă dintr-o poziție de autoritate implicită, susținută de pregătirea și practica
lor medicală, pacienții nu consideră legitimitatea autorității medicale ca
fiind un dat. În schimb, ei caută confirmare pentru expertiza medicului în
decursul consultului medical și formulează evaluări ale acestuia pe baza
reușitei tratamentului și a relatărilor altor pacienți aflați în grija
medicului. Evaluările făcute de pacienți cu privire la legitimitatea
autorității medicale se pot modifica, așa cum arată reprezentările discursive
ale interacțiunilor cu personalul medical din interviurile realizate.
Printre
primele lucruri pe care pacienții le relatează despre medici se numără referiri
la genul, vârsta sau statusul profesional al persoanei. Acestea par a fi cu
atât mai relevante atunci când acțiunile sau comportamentul medicului nu se
aliniază cu așteptările, precum o femeie tânăr medic care explică clar
parcursul dificil dar încheiat cu bine al bolii. Cu toate acestea, senioritatea
este deseori asociată cu expertiza medicală în defavoarea recomandărilor făcute
de medici mai tineri.
Interviul
sociologic relevă experiența de boală în totalitatea sa, așa cum este relatată
în afara contextului interacțiunii medic–pacient. Cea mai mare atenție este
acordată problemelor sociale, personale sau financiare. Experiențele de boală
ce necesită spitalizare sau intervenție chirurgicală fracturează consistența
vieții cotidiene a pacientului, obligându-l să renunțe temporar la activitatea
profesională și responsabilitățile familiale. Alături de impactul fizic al
bolii, recurența acestor consecințe sociale în narațiunile pacienților
semnalează adaptările pe care ei sunt nevoiți să le facă. Diferența este că,
atunci când aspectele sociale ale bolii sunt amintite în cadrul consultului
medical, medicii evită să le abordeze.
Pacienții
caută să redobândească o măsură de control asupra bolii, fapt dovedit de
relatările despre acțiunile de tratament pe cont propriu sau consultarea unui
alt medic. Scopul de a pune capăt experienței de boală justifică, pentru
pacienți, utilizarea unor metode alternative de tratament, adaptarea
tratamentului medical în funcție de percepția efectului avut sau consultarea
altor specialiști – contactați, de cele mai multe ori, prin intermediul
familiei sau al prietenilor.
Nu
este evident din relatările medicilor că modul în care pacienții abordează
autoritatea medicală este luat în considerare. În schimb, medicii interpretează
manifestările de rezistență ale pacienților – precum prezentarea unor
informații din mediul online sau nerespectarea tratamentului prescris – drept
lipsă de complianță cu recomandările medicale sau lipsă de înțelegere a
practicilor medicale, etichetând pacientul ca iresponsabil. Relatările
medicilor indică rareori că recunosc relevanța aspectelor sferei cotidiene, pe
care pacienții le includ în descrierea bolii ca o componentă principală a
experienței lor.
În
absența unei relații de comunicare deschise și oneste, atât medicii, cât și
pacienții apelează la tipare de interacțiuni care îi împiedică să împărtășească
aspecte ale bolii ce ar putea fi relevante pentru tratament și care mențin
aparența unei situații de subordonare, ignorând pe deplin importanța relațiilor
sociale pentru tratament.
