Stagiunea
camerală a Filarmonicii bucureştene a programat, sub cupola Ateneului, un
recital susţinut de doi tineri a căror activitate artistică este strâns legată
de oraşul Berlin. Pianista Karina Şabac s-a format, în primii ani de studiu, la
Bucureşti, oraşul său natal, a primit apoi dispensă de vârstă pentru a continua
la Berlin, s-a perfecţionat la Los Angeles, apoi s-a stabilit în Olanda.
Violoncelistul austriac Knut Weber a beneficiat de îndrumarea unor maeştri la
Köln şi Berlin, devenind, din 1998, membru al celebrei Filarmonici berlineze şi,
deopotrivă, al grupului de „12 violoncelişti“ al aceleiaşi orchestre. Atracţia
celor doi interpreţi faţă de muzica de cameră reprezintă o constantă,
determinând poate şi o anume specializare în genuri extrem de pretenţioase,
ceea ce s-a vădit din plin (şi) în recital.
Pentru
melomanii noştri, un program decupat exclusiv din creaţia secolului XX nu
constituie o tentaţie reală, maniera în care au reuşit aceştia să construiască
fiecare opus a avut însă ca rezultat captarea interesului publicului numeros,
poate şi pentru că diversitatea mijloacelor de expresie au pus în valoare cu
brio lucrările abordate. Solişti-parteneri într-un duo sudat, perfect echilibrat,
cei doi interpreţi au colaborat cu siguranţă şi fluenţă, completându-se
impecabil, în mai toate partiturile cântate. Pianul a avut o importanţă egală
cu cea a violoncelului. Au debutat cu Sonata în re minor de Debussy, destul de
departe de elementele impresioniste regăsite în mai toate lucrările lor, renunţând
de această dată la estomparea deliberată a „vârfurilor“ tensionate.
A
urmat Sonata în do op. 65 de Britten, într-un registru cu totul special, cu
alternarea introspecţiei meditative, cu o amplă secţiune în pizzicatto, pe
suportul alert al pianului. Totul, într-un dialog de efect, prin desfăşurări
robuste, cu figuraţii ritmice pregnante. Sunt elemente care se regăsesc şi în
Sonata de Anatol Vieru, de o densitate ideatică aparte şi o construcţie logică
în care performanţa tehnică şi sublinierea inteligentă a aspectelor expresive
s-au reliefat din plin. Întâmplător sau nu, prin Sonata op. 40 de Şostakovici
readuc tonalitatea re minor şi strălucirea ritmurilor, fermitatea atacului,
lirismul nostalgic, tristeţea şi tenta de sarcasm, în derulări de anvergură sau
în pagini delicate, transparente. Linia generoasă a cantilenei alternează cu
momente frământate şi încărcătură dramatică, definitorii pentru muzica
autorului.
Cu
certitudine, Knut Weber şi Karina Şabac au gândit programul într-o anume
unitate, în care s-au regăsit structuri conturate ferm, succesiuni rapide, stări
şi trăiri contrastante, integrate unui întreg interpretativ fără fisură. Şi,
pentru a „închide cercul“ cu o miniatură mult mai accesibilă, au ales, ca bis,
un Menuet dintr-o suită de Debussy, dovedind că pot interpreta la acelaşi
nivel, cu aceeaşi plăcere, şi piese într-o factură cu totul altfel.
În
seara de Sonate prezentată la Ateneu, Karina Şabac şi Knut Weber, deşi au
evitat să includă în program şi lucrări „tradiţionale”, mai apropiate gustului
marelui public, au făcut ca şi creaţiile considerate de obicei „greu de înţeles“
să se apropie de percepţia şi sensibilitatea celor din sală. Au fost suficiente
ştiinţa, pasiunea şi dorinţa de a (ne) cânta opusuri interesante dintr-un
repertoriu mai special.
