„Am supraviețuit atâția ani pentru că am fost binecuvântat cu colegi talentați și generoși, care m-au lăsat întotdeauna să-mi aleg subiectul pentru discuții în colectiv și care mi-au permis să-mi exprim părerile chiar dacă nu erau întotdeauna pe placul tuturor.”

(Frank Deford)

    Interesantă e originea citatului alăturat. El aparține unui cunoscut ziarist american profilat pe sport și care a decedat recent, acum mai puțin de un an. L-am găsit cu totul întâmplător, în „peregrinările” mele pe internet, în căutare de noi idei care să mă inspire în scrierea săptămânală. Iată o mărturisire sinceră: îmi este din ce în ce mai greu să găsesc un subiect pe care să nu-l fi dezvoltat deja în ultimii patru ani și mai bine, de când, împreună cu redactorul-șef al „Vieții Medicale”, am inaugurat această rubrică. Consider însă că subiectul citatului lui Frank Deford se potrivește foarte bine atmosferei care domnește (sau ar trebui să domnească) în secțiile și clinicile medicale.
    Este vorba, de fapt, de obligativitatea găsirii unui compromis între prerogativa „șefului” (sau „șefei”) de a conduce destinele secției sale și absoluta necesitate de păstrare a unei atmosfere care să permită fiecăruia, de la cel mai mic la cel mai mare, să-și expună părerea, să critice și să propună schimbări. Nu pot uita anii uceniciei mele ca medic ATI, când secția bucureșteană a Societății Române de Anestezie și Terapie Intensivă (SRATI) organiza aproape lunar întâlniri științifice, ocazie cu care se prezentau lucrări, în special de importanță clinică și cu aplicabilitate aproape imediată.
    La aceste întâlniri participau cei mai cunoscuți medici ATI din București, profesioniști, adevărați pionieri în domeniu, de care era legată dezvoltarea în România a celei mai noi ramuri a medicinei moderne. Experiența lor clinică era foarte importantă pentru noi, cei tineri, adică a doua generație de medici ATI. Noi sorbeam fiecare cuvânt și încercam să înmagazinăm în memorie tot ce se discuta în acele ocazii.
    Dar, concomitent cu prelegerile celor mai în vârstă și mai experimentați, nouă, medicilor rezidenți (numiți pe vremea aceea secundari), ni se oferea podiumul cu fiecare ocazie în care aveam ceva de comentat. Ba mai mult, programul prezentărilor includea aproape de fiecare dată un raport pregătit și adus la cunoștința publicului de un medic tânăr. Nu de puține ori, critica acestor prezentări era dură, dar întotdeauna corectă. În acele momente simțeam că ne aflăm într-o atmosferă pur științifică și profesională, în care fiecare avea dreptul să-și prezinte punctul de vedere și să-l apere.
    În acei ani am publicat, împreună cu colegul și prietenul meu, dr. Tudor Criveanu, în România și Franța, nu mai puțin de unsprezece articole legate de activitatea noastră în domeniul anesteziei pacientului oncologic, toate fiind rezultatul prezentărilor pe subiect la secția bucureșteană a SRATI-ului. Amănuntele de mai sus sunt importante pentru exemplul pe care îl oferă oricărui cerc profesional-științific, unde e absolută nevoie de a permite celor tineri și încă neexperimentați să-și expună punctul de vedere și, la nevoie, să fie supuși unei critici ce-i va ajuta pe viitor. Această atmosferă, poate unică altă dată, vine în contradicție totală cu tradiția „feudală” a clinicilor de pe vremuri, în care șeful secției își lua dreptul de a da tonul în tot ce se petrecea în departamentul pe care-l conducea.
    Mă întreb cât de mult din acea atmosferă greu de acceptat mai rezidă azi în unele instituții medicale din lume în general și din România în special. Situația de azi este total incompatibilă cu acest tip de dictatură profesională, bine-cunoscut multora dintre cititorii mai vârstnici ai acestei rubrici. Motivele sunt multiple. În ziua de azi se estompează în bună măsură diferența între „știința de carte” a șefului de secție și cunoștințele tânărului medic. Pe vremuri, accesul la știință era limitat pentru cei care-și începeau cariera profesională. Care tânăr își putea permite să participe la congrese internaționale în cadrul cărora își prezentau specialiștii în materie cele mai noi date obținute prin studii clinice și experimentale? Și cine putea ajunge la un mare centru medical din străinătate pentru o periodă mai lungă sau mai scurtă de perfecționare în propriul domeniu de activitate?
    Toate acestea erau apanajul, în cel mai bun caz, al șefilor de secții și al cadrelor didactice. Aceștia, odată întorși acasă, comunicau celorlați ceea ce aflaseră „acolo”,  iar în felul acesta dădeau și tonul întregii activități științifice a secției sau a clinicii. Cei tineri, de pe o poziție cu totul pasivă, sorbeau cu entuziasm (mai mult sau mai puțin evident) noile noțiuni și încercau să se încadreze în viitoarele proiecte de dezvoltare și cercetare, toate direcționate de medicul șef, cel atotștiutor. Inutil a risipi prea multe cuvinte pentru a descrie situația de azi în instituțiile medicale de pretutindeni.
    Iată doar un exemplu: la recentul congres european de ATI (Copenhaga, iunie 2018), aproape 50% din participanți au fost rezidenți sau medici specialiști tineri. Numărul de postere și prezentări orale semnate de tineri medici ATI din toată Europa a fost de-a dreptul impresionant. Societatea europeană de anestezie (ESA) oferă anual un număr de burse pentru tineri rezidenți și specialiști care petrec o jumătate de an în mari centre medicale de pe tot continentul, axându-se pe anumite domenii care într-un viitor apropiat vor deveni propriile lor sfere de interes practic și științific. Nu am nicio îndoială că, odată întorși acasă, fiecăruia dintre ei i se oferă șansa de a relata cele văzute și făcute în străinătate, ceea ce le va conferi (în ciuda vârstei tinere) o poziție solidă în secția respectivă.
    La toate acestea se adaugă și accesul permanent la date prin internet. Din acest punct de vedere, noi, cei mai în vârstă, suntem de-a dreptul handicapați. E de invidiat ușurința cu care generația tânără ajunge la sursele de informații cele mai importante și cu care le înmagazinează sub forma cea mai potrivită. Trebuie să recunosc, personal am rămas la epoca calculatorului, pe când cei tineri folosesc telefonul mobil pentru a primi răspuns, pe loc, la orice întrebare. În felul acesta, noua generație își câștigă, pe merit, dreptul de a face parte din procesul de creare a drumului pe care orice secție sau clinică trebuie să-l ia, cu scopul de a rămâne ancorată în realitate și de a păși împreună cu alții spre progres.
    Acum este momentul să mă întorc la citatul lui Frank Deford. De fapt, el vorbește despre dreptul fiecăruia de a-și expune punctul de vedere în cadrul colectivului în care funcționează. De-a lungul vremii am lucrat în mai multe spitale, pe trei continente. Rând pe rând, am făcut parte din diverse colective de muncă și am participat la activitatea zilnică a multor secții, activitate care cuprindea, în toate cazurile, și discuții despre probleme ridicate de pacienți, precum și aspecte teoretice ale profesiunii. Ba mai mult, vreme de zeci de ani am condus un larg colectiv de medici care se întrunea zilnic tocmai pentru a discuta probleme comune. Experiența mea ca simplu participant sau ca șef de clinică nu e deloc omogenă. Am asistat la discuții pe care le-aș numi democratice, în care fiecare avea dreptul să-și prezinte opiniile, dar am trăit momente neplăcute în care „șeful” hotăra cine are dreptul să deschidă gura și cine nu. Interesant de amintit aici care erau consecințele unui asemenea sistem dictatorial impus de sus și fără nicio justificare.
    În acele situații în care medicul nu-și permitea să părăsească locul de muncă în căutarea unei poziții mai umane, mai potrivite planurilor sale, el (sau ea) rămânea pe loc, frustrat(ă) și incapabil(ă) să-și ofere serviciile unui colectiv în care drepturile sale erau limitate. Dar atunci când situația o permitea, tânărul (sau mai puțin tânărul) medic își lua tălpășița și părăsea acea atmosferă care nu i se potrivește nimănui. Iar secția respectivă rămânea cu ceea ce americanii numesc „yes man” – indivizi care, neavând curajul să-și prezinte propria opinie, se înregimentează în mod automat la părerile șefului.
    Oare capacitatea/arta/talentul de a ști să oferi și celuilalt dreptul de a-și prezenta propriile opinii e o calitate înnăscută sau dobândită prin educație? Nu am un răspuns clar la această întrebare, dar sunt convins că numai într-un colectiv ca acela amintit de Frank Deford există posibilitatea unei fertilizări reciproce, având ca rezultat succese pe plan profesional și științific. Nu-mi rămâne decât să propun fiecăruia dintre cei care au ajuns cu cititul până la acest punct să-și examineze propria poziție în colectivul în care activează și să ajungă la concluzia potrivită.