Dacă vrem medici buni trebuie să investim în ei, să
acceptăm sau să sprijinim ideea că rezultatele superioare se obţin prin oameni
care au condiţii superioare de viaţă şi activitate. Medicul tratează corect
pacientul dacă este odihnit, dacă are un tonus optim, dacă are satisfacţii
profesionale şi de viaţă care îl ajută să meargă înainte.
Universităţile de
medicină formează noile generaţii de doctori. Drumul până la împlinirea
profesională este lung şi presărat cu obstacole. Dobândirea statutului de medic
necesită absolvirea a şase ani de universitate, încărcaţi de eforturi susţinute,
de nopţi petrecute în faţa cărţii şi a calculatorului, de mii de ore în
biblioteci şi, desigur, de multe privaţiuni şi lipsuri. Sunt ani investiţi
într-un om care va pretinde să se numere printre elitele societăţii. Examenul
de rezidenţiat decide, în mare parte,
drumul pe care îl vor urma tinerii medicinişti. Medicul preia apoi moştenirea
marilor învăţaţi şi formatori de şcoli, sculptori de caractere, oameni care au
cunoscut „sacrificiul“.
Începutul carierei medicale
Studentul îndeplineşte funcţia de iniţiat în
formarea medicală fundamentală, candidat fiind la o carieră medicală. Ce
motivaţii au tinerii pentru a deveni medici? Sentimentul de rezonanţă cu
profesia medicală sau „chemarea vocaţiei“, care poate avea la bază şi dorinţa
din copilărie de a fi doctor, influenţa familiei şi, de ce nu, ideea că
medicina este un domeniu mereu în actualitate, oferind suficiente beneficii în
plan personal şi chiar material.
Sistemul de învăţământ medical a cunoscut
schimbări majore în ultimii ani: numărul absolvenţilor a fost foarte mare,
astfel că şi numărul pretendenţilor la angajare a fost în creştere. S-a pus
accentul pe cantitatea de resurse umane, abordare justificată de necesităţile
de acoperire a populaţiei cu servicii medicale. Calitatea nu trebuie lăsată ca
obiectiv secundar, solicitând pregătire temeinică şi documentare detaliată.
Rezidenţiatul
Rezidentul învaţă o specialitate, fiind
aspirant la ocuparea unui post. S-a descoperit că, în ultimii ani, studenţii la
medicină şi rezidenţii au elaborat criterii ale capacităţii de formare profesională
a clinicilor universitare şi chiar clasamente ale spitalelor, pentru urmarea
stagiului de rezidenţiat. S-a ajuns la un paradox al pregătirii: decizia de
viitor a unor medici a depins în mod dramatic de clasamentele cu spitale.
Statutul medicilor rezidenţi, formarea şi
integrarea lor în unităţile medicale au constituit obiectul mai multor analize
recente. Au fost semnalate astfel câteva probleme majore ale începutului
carierei medicale. După începerea stagiilor de rezidenţiat, mulţi tineri au
trecut prin experienţe neplăcute, au fost puşi în situaţia de a nu fi băgaţi în
seamă, de a nu şti ce au de făcut. Criticii au vorbit de regimul discriminatoriu
impus de unii medici, care îi tratează pe rezidenţi cu nepăsare sau cu
aversiune. Apoi, scrisul sau „scriptologia“ ocupă 80% din activitatea rezidenţilor.
Aceste fapte au fost interpretate într-o manieră scandaloasă, considerându-se că
rezidenţii sunt supuşi la acest regim pentru că îi „ameninţă cu concurenţa“ pe
medicii vechi. S-a reproşat sistemului românesc de formare medicală faptul că
nu încurajează implicarea mai profundă a rezidenţilor din anii terminali,
spre deosebire de omologii lor din alte centre medicale europene, obligaţi să-şi
asume responsabilitatea actului medical în demersuri operatorii sau de
tratament.
Chiar dacă toţi rezidenţii sunt dotaţi
mintal, de ce nu toţi ajung la un nivel profesional ridicat, de creatori în
medicină? Răspunsurile sunt multiple: statutul lipsit de împuternicire optimă
în structura organizatorică, lipsurile omoară energia, îi plasează în situaţia
de a fi subutilizaţi, birocraţia secţiei le ocupă timp şi le defocalizează
efortul intelectual (în loc să înveţe, să citească studii noi, ei fac foi şi
petrec un timp îndelungat aşteptând diverse sarcini). Cu alte cuvinte,
rezidentul poate fi „răpus“ de sistem sau chiar de tratamentul superiorilor lui
(stil dictatorial, aroganţă, trufie, chiar umilire). Desigur, mulţi supravieţuiesc
pentru că sunt motivaţi să lucreze, să progreseze. Dacă managementul secţiei
reuşeşte să organizeze activitatea rezidenţilor într-o manieră eficientă,
atunci va clădi o şcoală în care tinerii medici sunt loiali, motivaţi să
progreseze, să facă ştiinţă şi practică de cea mai bună calitate.
Sarcina maeştrilor este de a crea discipoli.
Aduc cu această ocazie un omagiu profesorilor mei, Constantin Arseni şi
Alexandru Constantinovici, creatori de medicină şi de generaţii de medici
foarte buni. De unde vine motivaţia medicului rezident? Mulţi observă calităţile
medicului şef, care impresionează şi inspiră, insuflând dorinţa de a fi parte a
unei echipe similare sau chiar parte a echipei maestrului. Alţii sunt motivaţi
de un „angajament de continuitate“, adică nu pot renunţa, trebuie să meargă mai
departe pentru a se realiza în viaţă. Cei mai mulţi rezidenţi găsesc medicina
ca o sursă de satisfacţie prin însăşi conţinutul profesiei şi prin
perspectivele de carieră.
Perioada de
specialist
În acest stadiu, medicul are funcţia de
curant şi intră în programe de pregătire avansată. Pentru un proaspăt absolvent
de rezidenţiat pare greu de găsit o cale de împlinire profesională, deoarece
schemele de personal sunt deja ocupate în centrele bine dotate. Este încă un
motiv pentru care mulţi rezidenţi preferă să se orienteze spre locuri mai puţin
preţioase şi pretenţioase, dar care pot asigura, cel puţin pentru început,
garanţia unui mediu profesional decent. Mulţi medici nu acceptă un post într-o
unitate fără dotări şi amplasată în arii geografice îndepărtate deoarece nu
doresc să se plafoneze profesional. Odată cu reuşita angajării, pot apărea noi
surse de motivare precum „antrenamentul medical“, competiţia, găsirea unor soluţii
la problemele pacienţilor. Există şi surse demotivante, precum salarizarea
precară, lipsa condiţiilor optime de muncă, a dotărilor, mediul nesigur (mai
ales prin conduita pacientului şi a familiei lui), reglementări legale ilogice,
mass-media agresivă.
După cum ştim, distribuţia teritorială
nesistematică a medicilor a perturbat posibilităţile de angajare. Paradoxal, deşi
există zone neacoperite, s-a înregistrat un fenomen inedit în viaţa medicală
românească: şomajului în rândul medicilor.În paralel, s-a dezvoltat fenomenul de emigrare. Deşi în ţară medicii sunt
criticaţi, huliţi, admonestaţi public, târgurile de joburi îi cheamă şi mulţi
reuşesc să ocupe posturi în clinici din străinătate pe salarii mult mai
„decente“ decât în România, în condiţiile unui respect real.
Primariatul
Acest stadiul antrenează funcţia de decident
şi operator cu competenţe avansate, medicul având autonomie profesională foarte
mare. Este perioada consacrării în cariera medicală. Stabilitatea profesională
şi capacitatea de a obţine rezultate sunt motivatorii principali. Medicul
primar este decident pentru viaţa pacientului. El ia decizia diagnostică şi de
intervenţie, bazându-se pe date anamnestice, clinice, paraclinice. Medicul
primar realizează intervenţia, dar ajunge la acest nivel după multiple experienţe
operatorii în calitate de ajutor şi apoi de operator principal. Examenul de
primariat este un examen dur, deoarece primariatul este o treaptă înaltă a
carierei medicale, care se câştigă prin efort deosebit. Nu se poate ajunge la
acest nivel în mod rapid şi prin alte resorturi (influenţe) decât competenţa
confirmată.
Motivaţiile
principale ale medicului primar sunt: nevoia de consacrare a competenţei, de
dovedire a capacităţii de a face lucruri complicate, aspiraţia de a avea
performanţe deosebite, dorinţa de a avea reputaţie şi audienţă în rândul pacienţilor,
dorinţa de a asimila cele mai noi realizări ale medicinii. Cu alte cuvinte,
motivaţia medicului primar este de a se desăvârşi profesional.
Doctoratul
Stadiul acesta se poate suprapune cu
ultimele două stadii de mai sus, adăugând supraspecializarea într-un domeniu al
cercetării, recomandând medicul ca expert într-o arie ştiinţifică. Studiile
de doctorat constituie o pârghie a dezvoltării profesionale, a recunoaşterii şi
avansării în carieră.
Cariera
universitară
Aceste stadiu poate începe încă din perioada rezidenţiatului,
reprezentând un element suplimentar al dezvoltării carierei medicale.
Cadrul didactic îndeplineşte funcţia de promotor al cercetării şi de formator
al noilor generaţii de medici. Motivaţiile sale sunt legate de cunoaşterea ştiinţifică,
activitatea de formare a tinerilor medici, obţinerea unui statut academic
superior.
Stadiul de şef de
clinică
Un medic primar poate deveni şef de clinică
– nivelul medical cel mai înalt. În stadiul de şef de secţie, medicul îndeplineşte
funcţia de conducere a activităţii medicale, de management al secţiei şi al
personalului. Şeful clinicii este întruchiparea competenţei, responsabilităţii.
Face parte din structura de conducere a unităţii medicale şi ia decizii
manageriale şi administrative. Este persoana reprezentativă a clinicii, numele
cel mai cunoscut, reperul pentru personalul medical şi auxiliar, pentru pacienţi
şi însoţitorii lor. Şeful de secţie trebuie să fie însă un model de conduită.
Motivaţiile
unui şef de secţie sunt legate de menţinerea funcţionalităţii clinicii şi
dezvoltarea ei, obţinerea satisfacţiei pacienţilor, consolidarea echipei,
identificarea şi construirea noilor talente.
Dincolo
de acest stadiu, medicul poate exercita funcţii de conducere clinică, academică
şi managerială: profesor universitar, director medical, consilier ministerial
etc. Motivaţiile sunt legate de manifestarea maturităţii şi a capacităţii de a
contribui la buna desfăşurare a activităţilor sistemului, motivaţia de a ocupa
un loc superior în structurile medicale.
Recunoaşterea
din partea academiilor de specialitate reprezintă încununarea carierei
medicale, fiind un stadiu accesat numai de medicii care au contribuţii multiple
şi recunoaştere naţională şi internaţională. Motivaţiile, la acest nivel,
sunt legate de realizarea transferului de competenţe dinspre medicina de vârf
către medicina autohtonă prin conexiunea cu mediile academice reputate la nivel
naţional şi internaţional, intrarea în structuri ştiinţifice continentale şi
globale, recunoaşterea în ţară şi în străinătate, menţinerea şi dezvoltarea şcolii
naţionale de medicină.
Toate
etapele de mai sus se întrepătrund, durând între 11 şi 18 ani. În contextul
dezvoltării actuale a medicinii, este greu de presupus că poate cineva să
progreseze foarte repede şi să traverseze rapid aceste etape. Orice promovare fără
acoperire incumbă riscuri uriaşe din punct de vedere clinic, dar şi social.
Drumul către împlinirea destinului carierei medicale presupune pentru toţi
pretendenţii aceleaşi condiţii: efort continuu (nu există repaus clinic sau
intelectual), învăţare continuă (nu se acceptă practici depăşite), perfecţionarea
profesională şi umană necontenită (competenţa se întrepătrunde cu caracterul şi
formează profilul medicului apreciat, venerat de discipoli şi de pacienţi).
Din
lista de motivaţii prezentate rezultă valoarea deosebită a motivaţiei
intrinseci în cariera medicală. Nu trebuie să neglijăm valoarea altor
categorii. Nu dorim să creionăm un portret nerealist al medicului – ca martir.
Adevăratul profil trebuie să includă o importantă componentă de motivaţie
socială – a fi respectat în statutul social obţinut şi a avea acces la
resursele care permit menţinerea nivelului de performanţă. Nu poţi fi un bun
medic dacă trăieşti în modestie. Nu poţi opera dacă vii la spital cu mâinile
îngheţate sau obosit de transportul în comun, plin de neajunsuri şi frustrări
de diferite categorii. În realitate, nu putem scăpa niciodată de tensiunea
specifică profesiei, însă mereu căutăm sursele menţinerii unui echilibru optim,
încât să putem funcţiona foarte bine pentru viaţa noastră şi pentru beneficiul
pacientului. Dacă vrem medici buni trebuie să investim în ei, să acceptăm sau să
sprijinim ideea că rezultatele superioare se obţin prin oameni care au condiţii
superioare de viaţă şi activitate. Medicul tratează corect pacientul dacă este
odihnit, dacă are un tonus optim, dacă are satisfacţii profesionale şi de viaţă
care îl ajută să meargă înainte. Motivaţia extrinsecă este deci un accesoriu absolut necesar, în timp ce
motivaţia intrinsecă este motorul real
al profesiei medicale.
Şi totuşi,
care este chintesenţa motivaţiei în profesia de medic? Cum reuşeşte medicul să
se menţină în activitate, în formă deosebită, deşi profesia sa este foarte
grea? Feedbackul de la pacient este secretul motivaţiei medicului. Când vezi
cum pacientul aflat în stare critică devine conştient de progresul său, îţi mulţumeşte
verbal sau numai cu privirea, simţi că munca ta înseamnă viaţă, îţi dă un înalt
sens al existenţei. Suprema realizare a medicului constă în mulţumirea
pacientului, în valoroasa sintagmă: „Domnule doctor, vă mulţumesc!“. Acest
mesaj creează descărcarea neurohormonală care vitalizează organismul medicului,
îl împinge înainte, într-un maraton nesfârşit, în lupta de a asigura
continuitatea vieţii. Această realizare divină îl face pe medic să înfrunte
obstacole, să se simtă plin de vitalitate, să meargă mereu înainte.
