Nu mă voi referi aici la dogma geneticii
ADN-ARN mesager-proteină, la proteomică, la funcţiile ADN genomic şi ale produselor
sale, la moleculele de ARN transcrise şi la proteinele pe care le specifică, la
transcriptom şi proteom, la metaboliţi, apoi la relaţia dintre genom şi
fenotip, în stare de sănătate şi boală… Aceasta nu este o expunere a rezultator
unei cercetări ştiinţifice, ci un eseu, istoria fiziologiei de la începuturile
umanităţii până în prezent şi extrapolat în viitor.
Logica viului din titlu nu se referă la noţiunea
care în chineză reprezintă ştiinţa fiziologiei, echivalent cu ungurescul „ştiinţa
vieţii“ şi cu ceea ce Pavel Vasici-Ungureanu denumea antropologie, ori la
filosofia naturii a lui Jean FranÎois Fernel, ci la zorile fiziologiei, când se
impunea delimitarea, la om şi animale, a viului de non-viu. Primele funcţii
recunoscute drept caracteristici ale viului au fost mişcările respiratorii, bătăile
inimii şi motilitatea, permiţând omului să delimiteze viul de non-viu, pentru
semenii săi şi pentru majoritatea animalelor. Concomitent, a fost sesizată şi
prezenţa sângelui ca pâlpâire a vieţii, ca şi integritatea capului ca
reflectare a conştienţei.
Să punctez crâmpeie de istorie a
fiziologiei, începând cu protofiziologul părinte al medicinii, Hipocrate din
Kos, continuând cu William Harvey şi Claude Bernard, şi până la James
Bassingthwaighte, care a intuit Physiom, implicat în ceea ce numim sistem şi
genom. Dintre antemergătorii de pe meleagurile noastre, practicanţi ai
medicinii laice şi sacerdotale, apoi ai medicinii magico-empirice, să păstrăm
în memorie pe Alexandru Mavrocordat, care a pledat pentru teoria lui Harvey, pe
Dimitrie Cantemir cu Descriptio Moldaviae,
din care răzbat studiile sale medicale, pe Alexandru Teohari, cu prezentări de
fiziologie umană, şi, nu în ultimul rând, pe Pavel Vasici-Ungureanu, care a
introdus în limba română cuvinte şi noţiuni de fiziologie. Să continuăm cu
giganţii fiziologiei româneşti: Ioan Athanasiu, Vasile Răşcanu, Ion Niţescu,
Marin Popescu, Nicolae Paulescu, Daniel Danielopolu, Grigore Benetato, Petru
Groza, Iuliu Niţulescu, Gheorghe Arsenescu, Ion Cotăescu, Ion Baciu, Ion Haulică.
Ne bucurăm de existenţa marelui neurofiziolog şi electrofiziolog Valeriu Neştianu,
a veteranilor Petre Derevenco, Mircea Doroftei, Ion Anghel, Gheorghe Badiu,
Simona Gusti, Angel Trăilă, Marius Sabău. Salut pe mai tinerii colegi, pe ai căror
umeri stau destinele fiziologiei româneşti: Adriana Mureşan, Anca Bădărău, Leon
Zăgrean, Simona Slătineanu, Dan Dobreanu, Tiberiu Szilagyi, Petrişor Cismaş-Pruteanu,
Manole Cojocaru, Daniela Motoc, Virgil Păunescu, Carmen Bunu, Danina Muntean.
Şi să nu uitaţi că giganţii de odinioară
saltă pe umerii lor pe cei de azi şi pe cei de mâine; cu toţii formează o mare
familie, creatori ai ştiinţei ce evoluează de la logica viului la genomica funcţională.