A fi de acord cu cineva e plăcut. A nu intra
în conflict e una dintre metodele de a-ţi asigura o viaţă liniştită, tihnită, fără
probleme şi – mai ales – fără duşmani. O veche zicală americană se referă la
acest aspect al realităţii de zi cu zi: „Fii rezonabil, fă aşa cum îţi spun
eu“. Uşor de spus, dar nu rareori greu de acceptat, căci ce te faci cu conştiinţa
ta de om gânditor, posesor al unei priviri personale asupra celor ce te
înconjoară, şi obligaţia de a reacţiona atunci când în jurul tău se petrec
lucruri care nu se potrivesc cu felul tău de a gândi?
În anii ’70, nu mult după emigrarea mea în
Israel, am fost rugat de directorul spitalului unde conduceam secţia de terapie
intensivă să preiau postul de director adjunct al acelui centru medical, al
doilea ca importanţă în Haifa. „Nu m-am înţeles cu fostul director adjunct,
avea prea multe păreri personale“, mi-a justificat directorul hotărârea sa de a
se debarasa de cel care, timp de câţiva ani, deţinuse postul. Replica mea n-a
întârziat. I-am răspuns că, în cazul în care caută un „yes-man“, nu sunt eu acela! Am rămas pe post doi ani, până la
plecarea mea în Canada, pentru o lungă perioadă de specializare, timp în care
ne-am ciondănit îndeajuns de des şi am avut ocazia să-mi exprim dezacordul în
mai multe subiecte de importanţă pentru prezentul şi viitorul apropiat al
spitalului pe care-l conduceam amândoi.
O menţiune, ultima înainte de a trece la
comentariul citatului alăturat: dreptul (şi chiar datoria) fiecărui individ e
de a-şi exprima părerea chiar discordantă de cea a celor care se află,
ierarhic, deasupra sa. Aceasta e chintesenţa unei societăţi libere. Dar, din
momentul în care decizia a fost luată de superiorul său, individul e obligat să
aleagă unul dintre cele două drumuri: acceptarea sau demisia.
Ed
Koch a fost primarul New Yorkului între 1978 şi 1989, conducând marele oraş
cu mână forte, cu mult succes, dar şi cu suficiente subiecte în care a intrat
în contradicţie cu mulţi dintre cetăţenii megalopolisului. Atitudinea sa faţă
de homosexualitate a luat nu o dată o alură acută şi critică, cum a fost cea
legată de închiderea băilor publice destinate acestei minorităţi sexuale. În
cinstea memoriei sale se poate spune însă că, în tot timpul cât a funcţionat ca
primar, a încercat să afle care e părerea celorlalţi despre ce a întreprins şi
ce urma să decidă. Deseori, lua metroul, se apropia de călători şi întreba:
„Cum ar trebui să mă simt azi?“. Cu alte cuvinte, cerea părerea celor pe care-i
conducea despre hotărârile luate recent. Tradiţia democraţiei impune o atitudine
similară din partea oricărui responsabil de buna stare a celor din jurul său.
În mod poate paradoxal, democraţia se opreşte
la uşa secţiei de medicină, înaintea vizitei de dimineaţă. În acel moment,
medicul, care, teoretic, e singurul în măsură să ia deciziile necesare, e şeful
de secţie sau cel care conduce vizita. Deciziile sunt ale lui şi nu poate împărţi
responsabilitatea hotărârilor cu nimeni altcineva. Acest principiu conţine o
mare doză de adevăr, dar nu tot adevărul. Decizia va fi luată de unul singur şi
responsabilitatea e doar a acestuia, dar e absolut necesar ca, până la decizie,
discuţiile în jurul situaţiei pacientului să fie complet libere. Ideile bazate
pe date confirmate sau pe experienţă fac parte din acea atmosferă ştiinţifică,
intelectuală, care permite o discuţie fructuoasă, încheiată cu o concluzie
veridică, în favoarea pacientului.
Nostalgia vremurilor studenţiei mele mă
întoarce la un episod pe care nu-l pot uita, pentru simplul motiv că l-am
povestit foarte des şi altora, el făcând parte integrantă din patrimoniul
educativ cu care am efectuat primii paşi în cariera medicală. Stagiul de
chirurgie, anul III. Asistentul hotărăşte să discute cu noi, grupa sa de studenţi,
un caz ce urma să ajungă o oră mai târziu pe masa de operaţie şi să se bucure
de speciala atenţie a „maestrului“ – profesorul şi şeful clinicii. Ca de
obicei, am discutat diagnosticul diferenţial al pacientului, şi asta într-o
vreme în care mijloacele de investigaţie instrumentală sau radiologică erau
prea modeste pentru a da un răspuns clar la multiplele întrebări ale
clinicianului. Concluzia discuţiei cu asistentul: tumoră de colon drept sau de
rinichi. Ilustrul profesor tocmai se spăla pentru a intra în sala de operaţie şi,
cu spatele la noi, ne întreabă dacă ştim „cazul“. Însă, la auzul ideii că s-ar
putea să găsească în operaţie o tumoră de rinichi, se învineţeşte la faţă de
furie şi ne întreabă cine ne-a băgat prostia asta în cap. Inutil de adăugat că
diagnosticul intraoperator a fost cel de tumoră renală.
Medicina este departe de a fi o ştiinţă
exactă. De aceea, se poate enunţa cu precizie un singur precept valabil: în
medicină nu se pot folosi două cuvinte – niciodată
şi întotdeauna. Este deci nevoie şi
de alte păreri, chiar contrare, pentru că discuţiile purtate după reguli
precise şi corecte oferă de multe ori răspunsuri pe care de unul singur e greu
să le formulezi. Dezbaterile pro şi contra, prezentările de cazuri, urmate de
concluzii şi finalizate (ba chiar disputate) cu diagnosticul final,
anatomopatologic, sunt cele mai utile unelte de educaţie medicală.
Unui lider i se cer, printre altele, două trăsături
esenţiale pentru reuşita misiunii sale: capacitatea de a lua hotărâri şi
deschiderea completă în faţa unor opinii contrare. Una fără cealaltă creează o situaţie
în care eşecul e garantat. Oare aceste calităţi se moştenesc sau se câştigă în
timpul vieţii? Nu am un răspuns clar la această simplă întrebare, dar sunt
convins că, indiferent de bagajul genetic al fiecăruia dintre noi, experienţa şi
capacitatea de a asculta părerea altuia (ceea ce romanii numeau „Audiatur et altera pars“) pot influenţa
pozitiv modul în care liderul îşi exercită funcţia pentru care a fost ales sau
numit.
Dacă Ed Koch ar fi fost întrebat ce ar mai
adăuga la cele de mai sus, nu e exclus ca interlocutorul să fi primit un răspuns
complet neaşteptat, devenit însă celebru în cercurile în care se învârtea
primarul New Yorkului: „Eu sunt un astfel de tip, care niciodată nu va fi
bolnav de ulcer, ci provoacă altora ulcer!“. Şi asta pe vremuri, când nu se
cunoştea originea microbiană a ulcerului duodenal.
|
 „Dacă eşti de acord cu mine în nouă din 12
subiecte, votează-mă. Dar dacă accepţi părerea mea în toate subiectele
discutate, atunci mai bine consultă un psihiatru!“ (Ed Koch, 1924–2013)
|
