În Japonia, şcoala este locul cel mai sigur în
caz de cutremur. Construcţia şcolilor este una specială, temeliile lor
sunt adânci. Când toate în jur se clatină, în clasele curate şi aerisite copiii se adăpostesc, fără teamă, fiecare sub măsuţa lui. La şcoală se adună localnicii în caz de cutremur, cu apa şi merindele pregătite din vreme, la şcoală îşi pot găsi sinistraţii alinare şi adăpost. Toate acestea au un înţeles la propriu şi unul la figurat. Pentru că, în Japonia, şcoala – adică educaţia – a ajutat enorm devenirea ţării, văzută de unii care preţuiesc mai puţin educaţia drept „miracolul“ japonez. Cu temeliile şi înzestrările ei din veac, şcoala stă nu doar în centrul atenţiei publicului tânăr sau matur, nu doar în centrul atenţiei guvernanţilor, ci şi în preocupările de top ale televiziunilor, mai ales în cele ale vestitei NHK (Nippon Hoso Kyokai), care, cu mândrie, se prezintă ca fiind „publică“. Periodic, prestigiosul concurs internaţional de programe educative „Premiul Japonia“, organizat de NHK, adună laolaltă înţelepciunea lumii în materie de educaţie făcută prin televiziune atractiv şi eficace. Juriul internaţional este prezidat, de regulă, de un pedagog de talie mondială. Premiile sunt înmânate de împăratul Akihito. Învăţând din propriile experimente şi din reuşitele altora, televiziunea educativă în Japonia a făcut paşi uriaşi. La scurtă vreme după lansarea concursului, am vizionat un film japonez, de şase minute, pentru preşcolari. Era povestea unei lupte dintre Bine şi Rău. Pe o scenă simplă, un „Făt frumos“ viu, într-un combinezon negru, cu paloş la brâu şi o panglică în mână – pe care o arunca şi devenea rău –, media ostilităţile. Girafa era Binele, balaurul era Răul şi amândouă fiinţele erau construite sub ochii noştri, din ambalaje cafenii pe care mediatorul desena, cu o cariocă, ochii şi gura, în timp ce cânta şi anima, incredibil, întreaga poveste. Privindu-i, în final te trezeai că ai învăţat un cântec-poveste (pentru că interpretul repeta strofele până le învăţai cu melodie cu tot). (...)