Citatul
alăturat mi-a produs, trebuie să recunosc, un soi de surpriză – nu pentru că aș
pune vreo clipă la îndoială importanța sa, ci pentru că nu m-aș fi așteptat ca
aceste rânduri să poarte semnătura unui chirurg. Mi se va reproșa că mă aflu
încă sub influența unor clișee demult depășite, că chirurgul modern a pierdut
mult din binecunoscuta sa infatuare și din sentimentul de superioritate, de
multe ori nemeritat. Și totuși, am trăit (și încă lucrez) timp de mai bine de o
jumătate de secol în mediul chirurgical și cred că posed uneltele necesare
pentru a percepe corect realitatea sălii de operații. De aceea, citatul
alăturat m-a surprins și, în același timp, m-a bucurat. Dacă așa stau
lucrurile, atunci într-adevăr e vorba de o microrevoluție conceptuală. Pentru
că medicina modernă are nevoie de acele instrumente care să-i permită o analiză
profundă și corectă a rezultatelor îngrijirii pacientului.
Medicul a
încetat a mai fi considerat Dumnezeu (sau măcar adjunctul puterii supreme), iar
opinia publică e conștientă că medicina e practicată de ființe umane și că
erorile pot fi comise chiar de cei mai reușiți slujitori ai lui Esculap.
Concomitent, individul în nevoie de ajutor medical are dreptul să știe în mâna
cui își pune soarta și chiar viața și în ce măsură i se oferă posibilitatea de
a-și alege tămăduitorul dintr-o listă de specialiști în domeniu. Cred că nu
greșesc când afirm că primii medici care au ajuns la această logică concluzie
au fost tocmai chirurgii cardiaci din zona New Yorkului, care, în urmă cu ani,
au acceptat ca rezultatele intervențiilor realizate de fiecare dintre ei să
devină cunoscute publicului larg. O încercare similară a dat greș în Israel
imediat după ce primele rezultate au fost publicate, datele statistice fiind
criticate în mod acerb, denigrate, acuzate de imprecizie și până la urmă
îngropate pe undeva în arhive, departe de ochiul public.
Medicii greșesc
din lipsă de experiență sau cunoștințe teoretice, din superficialitate și
ignoranță, dar și pentru că, spre deosebire de robot, medicul e supus greșelii
ce apare în mod cu totul neașteptat ca urmare a oboselii, a raționamentului
clinic greșit sau pur și simplu a neșansei. Nu cunosc vreo statistică a
adevăratelor cauze ale deceselor celor peste 100.000 de americani care cad
anual victime erorilor medicale și nu am idee care e proporția cazurilor fatale
care ar fi putut fi evitate dacă personalul medical ar fi acționat corect și nu
ar fi comis greșeli ce puteau fi evitate.
Îmi este viu în
minte cazul unei paciente în vârstă de aproape 70 de ani, posesoarea unei
comorbidități cumplite, afectând grav funcția cardiorespiratorie, IMC peste 40,
diabet zaharat tip 2 neglijat etc. Intervenția propusă – colecistectomie
laparoscopică – fusese prezentată pacientei și familiei sale ca un act
chirurgical cu risc mic, dar nimeni din echipa chirurgicală nu a aprofundat
situația generală a pacientei, nimeni nu a realizat că această bolnavă va avea
nevoie de o supraveghere continuă și intensă, drept care îngrijirea postoperatorie imediată a
fost efectuată în secția de chirurgie, pacienta s-a complicat prin insuficiență
respiratorie acutizată, iar intervenția echipei de terapie intensivă s-a
dovedit întârziată și complet ineficientă. Și acum să ne închipuim discuția
care a avut loc în respectiva secție de chirurgie. În mintea mea se derulează
concomitent două scenarii, complet opuse unul altuia. Primul se petrece într-o
atmosferă de generală dezvinovățire. E vorba, se va spune, despre o pacientă
extrem de tarată, care în urmă cu numai două săptămâni apăruse în camera de
gardă a spitalului cu simptome clare de colecistită acută, deci indicația de
intervenție chirurgicală era iminentă. Ba, mai mult, chirurgul respectiv
trebuie felicitat pentru decizia de a trata pacienta în mod conservator, în
felul acesta evitând o intervenție chirurgicală practicată în condiții de
urgență. Dar, cum se spune pe la noi, tratamentul corect nu oferă întotdeauna
rezultate pozitive. Cu alte cuvinte, pacientul e cel vinovat! Inutil de a
sublinia corectitudinea celui de-al doilea scenariu, care presupune o discuție
deschisă, sinceră, a cărei concluzie trebuie să fie o schimbare de protocol
(mai bine spus, instituirea unui protocol, până acum inexistent), care să
impună luarea în comun a unei hotărâri, cu participarea întregii echipe
medicale, după o expunere amănunțită a problemelor pacientului, și cu afectarea,
în viitor, a unui pat de terapie intensivă oricărui bolnav care necesită o
monitorizare clinică și instrumentală în perioada postoperatorie imediată.
Un alt tip de
erori, cele transfuzionale, țin, în mare parte, de trecutul îndepărtat, dar ele
încă apar în practică, mai ales într-un cadru în care munca se prestează în
condiții de extremă oboseală a personalului. O probă de sânge ajunge la centrul
de transfuzii însoțită de o cerere de eliberare a două flacoane de masă
eritrocitară, doar că acțiunea se petrece la ora 2 din noapte, medicul de gardă
încă nu a apucat să ia cina și nici măcar o înghițitură de apă, iar eticheta de
pe eprubetă, cu numele pacientului, e a altui bolnav. Consecințele sunt cele
cunoscute.
În curând, în
cadrul congresului SRATI de la Sinaia, va avea loc o discuție la masa rotundă
despre deficiențele sistemului care nu oferă medicului ATI un minimum de
echipament de monitorizare, ceea ce conduce în anumite cazuri la erori de
conduită terapeutică, ușor de prevenit în prezența unui monitor electronic
modern. Lista situațiilor de acest gen e prea lungă pentru a fi amintită în
totalitate. Întrebarea care se cere pusă e legată de propunerile de remediere.
Și aici e vorba de un lung șir de măsuri care trebuie luate pe plan profesional
și organizațional, dar voi încerca să le amintesc doar pe cele mai importante.
În primul rând,
e vorba de un program educativ care să oblige orice instituție medicală să
discute complicațiile ivite și să înțeleagă etiologia fiecăreia dintre ele.
Concluziile vor căpăta imediat forma unor protocoale, bazate pe literatura de
specialitate, iar aceste protocoale trebuie însușite și respectate de toți cei
în cauză. Cazurile majore trebuie să se bucure de o discuție serioasă, la care
să participe toți specialiștii ce-și pot oferi părerea și propunerile de
limitare a riscului. E vorba de cazuri complicate, cu o comorbiditate ce poate
pune în pericol situația pacientului, și această cerință nu se impune numai în
mediul chirurgical. Concluziile vor fi înregistrate în foaia de observație a
pacientului și aduse la cunoștința sa. Consimțământul informat trebuie să se
transforme dintr-o obligație birocratică, privită ca o necesitate inutilă,
într-un act conștient, în cadrul căruia pacientul e implicat în luarea unei
decizii terapeutice, după ce a devenit clar faptul că el/ea a înțeles pe deplin
riscul implicat și e în măsură să-și dea consimțământul. Obligația instituției
spitalicești e să asigure condiții optime de tratament și să informeze
pacientul în cazul în care nu există posibilitatea de a oferi o soluție din
care să lipsească riscuri majore. În sfârșit, trebuie subliniată obligația de a
institui în fiecare spital sau policlinică un serviciu de management al
riscului. E vorba de un birou la care ajung toate cazurile în care există o
certitudine sau măcar o bănuială de eroare de diagnostic sau tratament.
Dosarele sunt trimise biroului de către orice secție clinică, orice laborator
sau orice departament. Pentru fiecare asemenea caz, are loc o discuție, urmată
de luarea unor decizii operative în scopul prevenirii unor complicații similare
în viitor. Mai mult, în sarcina biroului respectiv cade și pregătirea actului
de apărare, în situația în care cazul ajunge să fie cercetat penal.
Poate că e mai
ușor să pui toate aceste sfaturi pe hârtie și mult mai greu (sau chiar
imposibil) să le pui în aplicare. Dar nu e nevoie să redescoperim America!
Propunerile de mai sus au devenit, demult, obligatorii în multe instituții
medicale din lumea largă. E drept, o parte din măsurile propuse au devenit lege
la intervenția opiniei publice și a organelor judecătorești. Dar cine e dispus
să aștepte următorul dezastru pentru a lua niște măsuri care ar putea preveni o
catastrofă?
|
 „În prezent, e nevoie de o acțiune colectivă pentru a
crea un sistem care să limiteze erorile, să recunoască riscul fiecărui caz, să
permită nu numai chirurgilor, ci și medicilor din alte specialități să învețe
din propriile lor greșeli și să înlocuiască permanenta tendință de a arunca
vina pe altcineva cu o perseverentă activitate de studiu și training.“
(sir David Craig Carter, n. 1940)
|
