Filmul Copiii noştri, realizat de Joachim
Lafosse, care rulează acum în cinematografele de la noi, este inspirat dintr-un
caz real. Geneviève Lhermitte, dintr-un oraş belgian din Nivelle (provincie din
Brabantul valon), şi-a asasinat cei cinci copii, în 2007. Titlul original – À perdre la raison – ilustrează chiar
esenţa povestirii, pierderea raţiunii, a minţilor, a motivaţiei de a trăi a
eroinei. Actriţa Émilie Dequenne, care a întruchipat-o pe Murielle, a obţinut
premiul pentru interpretare feminină la Festivalul de la Cannes, anul trecut,
la categoria Un certain regard.
Totul începe frumos, firesc, cu o poveste de
dragoste ce se înfiripă între Murielle şi Mounir (interpretat de Tahar Rahim),
imigrant marocan, adoptat de doctorul André Pinget (Niels Arestrup). Cei doi se
căsătoresc, iar darul de nuntă al doctorului este o vacanţă… în trei. Tinerii
locuiesc în casa sa, Mounir lucrează la cabinetul său. Imperceptibil, tatăl se
infiltrează în viaţa cuplului, ajungând să deţină controlul. Apar, la intervale
scurte, patru copii, care îi vor ocupa tot timpul Muriellei şi vor tensiona
relaţiile dintre soţi. Eroina este copleşită de responsabilităţile de mamă şi
profesoară, pe care le îndeplineşte cât poate de bine. Dar nu găseşte la soţul
său sprijinul de care are nevoie. Încet-încet, obosită de rutina unor
îndatoriri foarte solicitante, constată că este din ce în ce mai însingurată,
tristă şi neînţeleasă. Doctorul reacţionează violent la ideea tinerei familii
de a pleca în Maroc, pentru binele copiilor, replicând că este ignorat, părăsit,
în ciuda ajutorului financiar pe care îl oferă. Mounir este la mijloc, între
iubirea şi îndatoririle de soţ şi părinte, pe de o parte, şi ataşamentul şi
recunoştinţa pentru tatăl adoptiv, pe de alta. Tinerii aleg, nu fără regrete, să
rămână cu doctorul, care le cumpără o casă mai mare, în care vor locui împreună.
După naşterea celui de-al patrulea copil, depresia Muriellei se accentuează şi
necesită psihoterapie. Asistăm la suferinţa ei, care este ignorată tocmai de
cei care ar trebui să-i fie cel mai aproape. Nu mai poate şi nu mai are cui să-şi
strige durerea, nu mai găseşte niciun sprijin, se loveşte de indiferenţă, lipsă
de înţelegere. Lumea se năruieşte încet dar sigur în jurul ei, boala îi
blochează orice orizont, îi întunecă minţile şi o împinge la patru crime şi o
tentativă de sinucidere.
Copiii
sunt victimele. Născuţi din iubire, vor sfârşi tragic, ucişi chiar de cea care
le-a dat viaţă. S-a întâmplat în realitate! Este doar mama vinovată? Fiecare
are partea lui de vină în poveste, desigur, dar şi-o va asuma? Ce înseamnă, de
fapt, să iubeşti? Dar să fii părinte? Cu ce scop ajuţi? De ce îţi doreşti să
controlezi viaţa altora? Care sunt consecinţele manipulării? Cum poate fi
anulat instinctul matern? Sunt doar câteva întrebări la care veţi găsi posibile
răspunsuri. Aşadar, un film „rupt din viaţă“, care nu ne poate lăsa indiferenţi.
