Întâmplător
sau poate pentru că stagiunea curentă oferă repere interesante, în doar câteva
zile m-am aflat de trei ori la Ateneu, fie pentru recitaluri, fie pentru
concertul săptămânal al Filarmonicii. Am asistat, după multă vreme, la un
recital de orgă prezentat, de asemenea după o absenţă mult prea îndelungată din
viaţa noastră muzicală, de Ilse-Maria Reich. Cotată printre cei mai buni organişti
de la noi până la stabilirea sa la Rottenburg (Germania), acum a revenit cu un
program atractiv în care, firesc, opusurile de Bach au ocupat un loc prioritar.
Lucrările
pe care le-a abordat ca solistă au cucerit prin manieră stilistică de factură
germanică, robustă, sobră şi logică, alternând secvenţele virtuoze, masive, cu unele
estompate, de o transparenţă remarcabilă, dar totul perfect echilibrat, într-o
construcţie clară şi un discurs fluent. Publicul – din păcate, surprinzător de
restrâns – a ascultat partituri celebre sau poate mai puţin cunoscute la noi,
aplaudând un demers interpretativ care a stat sub semnul pasiunii,
profesionalismului şi rigorii.
Seara
a fost gândită astfel încât să alăture pagini solistice cu altele scrise pentru
orgă, viola da gamba şi soprană, artista colaborând cu interprete alături de
care a cântat adesea fie în ţară, fie în Germania: o „combinaţie“ inspirată,
care a adus parfumul şi atmosfera „de epocă“, cu piese lente, încărcate de rugă
sau meditaţie (de Sieprawski, Walther sau Kuchar), cu momente de contrast, orga
şi viola da gamba (şi tenor). Ilse-Maria Reich şi Anca Iarosevici şi-au intuit
reciproc frazarea şi linia introspectivă, asemeni relaţiei cu soprana Georgeta
Stoleriu în
„Iustus germinavit“ de Sieprawski.
Structura
diversă a inclus şi două celebre „Ave Maria“ – de Caccini, respectiv Schubert
–, superbe în sine, căpătând un plus de eleganţă şi rafinament în tălmăcirea
Georgetei Stoleriu, pe fondul discret al orgii. În final, lucrările de Krebs au
readus sonurile instrumentale, cu secţiuni calme, reflexive sau desfăşurări
ample şi rapide, păstrând însă permanent „linia mare“ specifică muzicii de o
asemenea factură. După seria de „Preludii“ şi „Fugi“ sau „Fantezii“ redate cu bun gust şi rigoare într-o
succesiune complexă şi solicitantă, protagonista a răspuns aplauzelor
insistente cu două „Corale“ de Bach, foarte diferite ca factură, dar conturate
impecabil.
Două
zile mai târziu, printr-o frumoasă coincidenţă, am urmărit, la sala mică, un
program susţinut de studente (sau masterande) la clasa de canto condusă, la
Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, de lect. univ. dr. Claudia
Codreanu. Apreciata mezzosoprană, formată sub îndrumarea Georgetei Stoleriu, şi-a
prezentat discipolele în pagini de muzică spaniolă, semnate de compozitori
binecunoscuţi. Prima piesă – „De donde venis, amore?“ – a dat şi titlul acelei întâlniri cu melodiile şi ritmurile
specific iberice, pe care, desigur, le-am „receptat“ ca atare, chiar dacă
tinerele soliste au cântat doar în forte, lipsind culorile, inflexiunile
expresive, languroase, insinuante sau explozive, pe care le aşteptam.
Emoţionate,
îmbrăcate în rochii lungi, în roşu şi negru, în parte amintind de portul bogat
al tinerelor din Peninsulă, sopranele Amaia-Arrieta Vargas, Oana Neagoe,
Andreea Panu, Cătălina Antal, Cristina Vasilache, precum şi mezzosoprana
Martiniana Antonie, au „atacat“ cu aplomb şi corectitudine, acompaniate la
pian de Inna Oncescu, creaţii de Barbieri, Chapi, De Fallla, Gimenez, Rodrigo,
Serrano, Sorozobal sau Torroba. Speram să le confere cumva parfumul şi nuanţarea
care ar trebui să cucerească publicul. Seria de coincidenţe a continuat cu
invitarea, în „simfonicele“ Filarmonicii bucureştene, a unei alte mezzosoprane
care s-a format la clasa Georgetei Stoleriu: Aura Twarowska, solistă la
Staatsoper Viena, în urmă cu câţiva ani prezenţă constantă în spectacolele
Operei Naţionale. A fost o seară specială, pentru că afişul alătura două „nume“
(Fischer-Dieskau şi Menuhin). La pupitru s-a aflat fiul renumitului bariton
(Martin), iar la pian fiul ilustrului violonist (Jeremy).
Programul,
a cuprins opusuri din marea literatură germană, cu o puternică încărcătură
romantică, extrem de ofertante pentru interpreţi şi public, dar încă din ampla
introducere orchestrală a Concertului nr. 1 de Brahms m-a surprins nu doar
uniformitatea gesturilor dirijorale, ci mai ales lipsa de vibraţie emoţională şi
lentoarea ce aveau să caracterizeze întreaga „concepţie“ a lui Martin
Fischer-Dieskau. Pianistul Jeremy Menuhin a fost departe de monumentalitatea
partiturii, parcursă conştiincios, cu o tehnică precisă, dar în forţă şi fără o
expresivitate reală, degetele sale mici alergând pe claviatură şi... atât. O
derulare anostă, fără relief, inconsistentă, într-un tempo ce pulveriza orice
posibilă densitate a frazei, a construcţiei, chiar dacă orchestra Filarmonicii
a sunat omogen şi a încercat să suplinească într-un fel acea abordare fadă,
prelungită mult peste orice versiune acceptabilă.
Rămânând
în lumea brahmsiană, dar şi a tempourilor diluate exasperant, „Rapsodia“ pentru
alto, cor bărbătesc şi orchestră a prilejuit revenirea pe podium a Aurei
Twarowska, după apariţia în Simfonia IX de Beethoven ce a deschis stagiunea.
Glasul său generos, amplu, condus cu eleganţă, cu o frazare şi o reliefare
inteligentă a sensului cuprins în text, i-a încântat pe cei care, în fine, s-au
bucurat să asculte o voce perfect adaptată unei scriituri de mare frumuseţe.
Dar
a urmat poemul simfonic „Moarte şi transfiguraţie“ de Strauss, pe care dirijorul l-a tratat într-o manieră similară,
poate cu o gestică uşor mai diversificată, păstrând însă „tiparul“ uniform şi
monoton din toate punctele de vedere. Din fericire, muzica impunea desfăşurări
dramatice, care în secvenţele cântate în forte sunau, de la sine, vibrant şi cu
o anume anvergură, momentele de meditaţie sau de calm fiind totuşi plate şi
lipsite de un contur pregnant al atmosferei, deşi titlul se referă la...
transfiguraţie. Este adevărat că Martin Fischer-Dieskau a dirijat fără partitură
întreg programul, ceea ce dovedeşte (doar) o memorie bună, nicidecum o cunoaştere
reală a stilului, a conţinutului ideatic sau a specificului fiecărui
compozitor.
Aşa
cum se anunţa, publicul s-a întâlnit cu nume celebre la Filarmonică, dar din păcate
au fost doar „nume“, pentru că fiii nu au moştenit nimic din ceea ce a adus, cândva,
gloria taţilor. Şi, în ciuda unor CV-uri mirobolante, realitatea trădează cu
totul altceva.
