Dacă aș participa la un concurs literar în care ar trebui să
scriu o povestire horror scurtă, aș avea nevoie de o singură propoziție: există
o boală care nu are nume.
Ce poate fi mai înspăimântător decât atât? Numai gândul,
conceptul în sine, e insuportabil. Orice boală își revendică imediat numele. O
dată ce vine diagnosticul, chiar dacă e vorba de o afecțiune idiopatică și fără
tratament curativ, deja te mai liniștești puțin. Tot ceea ce are nume poate fi
combătut, cineva vinde un leac împotriva ei, și chiar dacă nu e de stăpânit,
măcar cei din jur știu ce te omoară cu încetul sau cu iutele, ceea ce, oricât
de crud ar părea, e mare lucru. În plus, cu o boală cu nume nu ești niciodată
cu adevărat singur. Uneori dezvolți chiar o relație intimă cu ea. Știu pe
cineva care își alinta psoriazisul, îi zicea „psory“. Sciatica nu e altceva
decât un vechi camarad de arme, cu care te întâlnești din când în când ca să
retrăiești amintiri cumplite.
Fără nume, o boală e doar suferință pură și atemporală.
Așa ceva e foarte greu de imaginat, întrucât conține un paradox.
Dacă ai identificat prezența unei boli, nu a căpătat ea automat un nume? Nu
asta înseamnă „a identifica“?
Cu toate astea, există cel puțin trei situații concrete de
anomie patologică.
Mai întâi, e boala care nu are încă un nume. De exemplu,
medicul îți spune că s-ar putea să ai cancer, dar nu vei ști sigur până ce nu
vin rezultatele biopsiei, peste vreo trei săptămâni. Poate ați trecut prin așa
ceva, iar dacă nu, un mic efort de imaginație empatică vă poate revela multe
despre limbul inuman al provizoratului diagnostic.
Apoi, e boala care are un soi de nume, dar acesta s-a perimat și
a început să se dezintegreze. Boala a trecut de etapa numelui, e într-un stadiu
depășit. Dar nu despre tristețea acestor lucruri e vorba în textul de față.
Ci despre a treia situație, care e una străveche și foarte
misterioasă.
O cunosc toți medicii și toți sunt foarte frustrați de ea.
Bolnavul simte că se întâmplă ceva rău cu el. O maleză nedefinită, ceva care se
stârnește în adâncul lui, o lipsă de aer, o durere de cap, de ficat, de
rinichi, de inimă și de oase, doar că nici capul, nici ficatul, nici celelalte
organe nu sunt cele pe care le știm noi. În principiu, omul e o chestiune de
suprafață. Aspectul unui om e frumos doar la nivel de coajă, dedesubt e un
hățiș de carne și sânge care numai frumos nu e. De asta e nevoie de doctori, ei
cunosc hățișul. Mintea unui om e frumoasă la suprafață, în scoarța cerebrală,
unde sunt conștiința, rațiunea, liberul arbitru etc. Dedesubt e un ghem
încâlcit și pulsatil de instincte înlănțuite care tânjesc să scape. De asta e
nevoie de psihiatru, el trebuie să știe încurcăturile ghemului.
Doar că, în boala fără nume, doctorul nu găsește nimic în
neregulă. Toate analizele sunt normale. Ajunge omul la psihiatru și,
bineînțeles, psihiatrul scoate din pălăria lui fără fund o etichetă sau mai
multe pentru boala lui, dar etichetele noastre psihiatrice nu se lipesc bine
niciodată. Nu știu, cred că folosim un lipici prost. „Diskinezie biliară“ se
lipește mai bine decât „tulburare somatoformă”. Nu-i vorbă, în cazuri din
astea, și ceilalți medici au probleme în a lipi etichete. Omul le scoate din
dosar, pe rând: „colon iritabil“, „fibromialgie“, „prostatită cronică“ etc. Mai
demult era și „nevroza cardiacă“.
Un profesor bătrân își întreabă pacientul dacă nu cumva crede că
cineva i-a făcut farmece. Asta pentru că mai demult „farmece“ era numele
potrivit. Mai e și acum, uneori, dar cu internetul ăsta s-au tulburat iar
apele. Înainte de farmece, sigur era altceva, un arbore genealogic de nume
nepotrivite, cultivat cu grijă de șamani, vrăjitori, medici, sacerdoți,
astrologi, filosofi existențialiști, povestitori de mituri metempsihotice, căci
toți suntem la fel când ne înfruntăm cu boala fără nume.
Dar să nu renunțăm la speranță. Într-o zi, într-un laborator al
viitorului, cineva va găsi numele potrivit o dată pentru totdeauna. Misterul va
fi spulberat, și omul nu va mai avea două fețe, una luminoasă și frumoasă, o
proiecție cinematică pe o pânză albă, cealaltă în întunericul codrilor plini de
fiare.