Frumuseţea copilăriei mele s-a sfârşit când aveam vreo 12 ani! Mai mulţi băieţi jucau fotbal pe strada mea, unde presupusele porţi erau marcate cu câte doi bolovani. La un moment dat, a trebuit să ne oprim spre a putea să treacă un car mortuar. Când am văzut chipurile împietrite de durere ale celor în haine cernite care mergeau în spatele său, am realizat brusc faptul că moartea este ceva de care nimeni nu scapă.
     Am reluat jocul, dar din acea zi nimic nu a mai fost ca înainte de revelaţia de care nu pot scăpa nici în momentele când am motive să fiu vesel.
    Ca student medicinist, am trecut foarte greu peste hopul disecţiilor pe cadavre. Au fost momente când am crezut că nu voi putea continua. Zile întregi, când veneam la cămin şi mergeam să iau masa la cantină, nu m-am putut atinge de carne. După şase ani am plecat la ţară să-mi fac stagiatura. Într-o comună din Moldova am rămas uimit. Despre moarte ţăranii vorbeau cu un firesc şi o seninătate cum nu mai întâlnisem. Babele satului boceau pe la înmormântări, dar totul era formal. La câteva minute după ce reveneau de la cimitir şi luau loc pe băncile de lemn din curte ca să participe la pomană, purtau discuţii fireşti, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Sărăcia lucie îşi dădea mâna cu o detaşare psihică în care frica de moarte nu-şi găsea locul.
    Vioi, cu mintea brici, cu un chip de copil dolofan şi cu un tonus psihic extraordinar, acum câteva zile mi-a intrat în cabinet un ţăran în vârstă de 82 de ani. Fost achizitor de animale, a făcut toată viaţa zeci de kilometri pe zi călare pe o veche bicicletă „Tohan“. Şi acum o foloseşte ţanţoş, oricând are treabă prin sat. Fără să-i spun ce are, i-am operat un carcinom localizat pe obraz. Într-o doară l-am întrebat dacă se teme de moarte. A început să râdă sănătos. „Asta-i bună! Chiar o aştept! M-am săturat de ce am trăit! De-o fi să mai înviez om, mă duc şi io în Spania la căpşuni!…“