Încredinţa prorocul David că „anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen;
zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vom fi în putere optzeci de
ani...“. La împlinirea a şapte decenii, profesorul Ostin C. Mungiu priveşte spre anii care au trecut, vorba poetului,
ca „nouri lungi pe şesuri“, şi o face cu o nostalgie abia presimţită în cartea Călător
între milenii. Pe băncile şcolilor,
apărută la Editura „Gr. T. Popa“ a UMF Iaşi. Cartea se integrează cu şanse de
succes în ceea ce se numeşte literatură subiectivă, care, cum aprecia Goethe în
„Poezie şi adevăr“, trebuie „să descrie pe om în împrejurările vremii lui şi să
arate în ce măsură totalitatea lumii i se opune, în ce măsură îl favorizează,
cum din acestea se formează o concepţie despre lume şi oameni. Dar pentru
aceasta se cere un lucru greu de atins: anume ca individul să se cunoască pe
sine şi veacul său; pe sine, în măsura în care, în orice împrejurări, ar fi rămas
acelaşi, iar veacul, ca pe unul care a dus cu sine, a determinat şi a format
deopotrivă pe cel ce i s-a supus sau pe cel care i-a rezistat“. E un examen
sau, mai degrabă, un pariu în care se încumetă a se prinde cel care porneşte a-şi
destăinui viaţa năzuind a fi – cât e posibil – obiectiv, exersându-şi puterea
de a se desprinde de efectele colaterale ale gravitaţiei din jurul propriului
eu.
La vârsta senectuţii, distinsul profesor Ostin Mungiu poate spune că şi-a
„socotit bine zilele“, că poate fi împăcat cu sine şi cu lumea pentru tot ceea
ce a făcut – o carieră profesională performantă, o familie frumoasă, copii cu
care se poate mândri şi pe drept cuvânt. Cuvintele au o acoperire cât se poate
de concretă, dacă luăm în seamă, fie şi pe scurt, bilanţul activităţii
profesionale care l-a impus pe profesorul Ostin Mungiu în comunitatea medicală
din ţară şi străinătate – profesor universitar, promotor al învăţământului de
algeziologie, director fondator al Laboratorului central de testare a durerii şi
al Centrului de excelenţă pentru cercetări asupra durerii non-oncologice de la
UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi; autor şi coautor a 50 de volume, peste 500 de lucrări ştiinţifice
publicate în ţară şi în străinătate, coautor a 12 brevete de invenţie în
domeniul medicamentului. Valoarea ştiinţifică a acestei activităţi este atestată
de numeroasele distincţii pe care le-a primit de-a lungul anilor, iar
prestigiul profesional este împlinit de celebritatea celor doi copii – Alina şi
Cristian.
Ziua
aniversară, urările şi darurile ei pline de semnificaţii l-au motivat să-şi
scrie memoriile, adevărate pagini de istorie recentă, urmând la pas drumul vieţii
însăşi – de la venirea pe lume, la şcoala primară şi liceul, la anii de neuitat
ai studenţiei, doctoratul, specializarea în SUA ca încununare a formării
profesionale şi revenirea acasă. Scrutaţi de la vârsta senectuţii, anii formării
şi împlinirii umane, profesionale şi sociale au lăsat în amintirea autorului
preponderent lumini, în timp ce umbrele, care şi cum au fost (căci au fost,
neîndoielnic), sunt mai mult sugerate şi numai atât cât să dea farmec relatării.
Mai ales anii de şcoală, frumoşi în sine, cu atât mai mult atunci când, odată
trecuţi, descoperi orizonturi ale împlinirilor viitoare, care s-au confirmat.
Mai este şi o anume anecdotică, gustată cu deosebire de cei care au trăit
studenţia de odinioară, mai ales a celor care au urmat cursurile facultăţii de
medicină din „dulcele târg al Ieşilor“, acolo unde legenda impregnează
prezentul făcându-l de neuitat.
Aşadar, împreună cu distinsul profesor Ostin
Mungiu, o luăm la pas gospodăreşte pe drumul vieţii sale, începând cu „venirea
pe lume“ şi cu inevitabila amintire a părinţilor, apoi anii războiului,
refugiul şi revenirea la Iaşi, anii de şcoală, urmaţi de cei mai frumoşi, cei
ai studenţiei la Facultatea de Medicină din Iaşi; la medicină, cum l-a convins
tatăl, şi nu la istorie, cum şi-ar fi dorit proaspătul absolvent de liceu.
Înfiinţată în 1879, Facultatea de Medicină din Iaşi, care poartă emblematic
numele lui „Gr. T. Popa“, este una dintre cele mai vechi instituţii de acest
fel din ţară; aici a apărut şi s-a afirmat o şcoală ştiinţifică de notorietate
naţională şi internaţională. Amintim doar pe Nicolae Hortolomei, Gheorghe
Chipail, Nicolae Oblu, Ion Onescu, C. C. Dimitriu, Petre Vancea, Ion Haulică.
Mai amintim că, aici, profesorul C. I. Parhon a pus bazele şcolii de
neuropsihiatrie şi a contribuit la înfiinţarea celei de a doua clinici de
endocrinologie.
Şi tot la pas, trecem pe rând prin cei şase
ani, aflăm programul de studii, gustăm din farmecul folclorului studenţesc,
transmis şi îmbogăţit cu fiecare promoţie. Prin toate, profesorul Mungiu a
trecut cu seninătate, sigur, cu potenţialul său intelectual şi fără grijă
pentru viitorul, care, de altfel, nu l-a dezamăgit. O încântătoare poveste de
dragoste, urmată de căsătorie şi de apariţia celor doi copii. Toate după cuviinţă,
la timpul lor, după un „hronic al vârstelor“, pe care fiecare îl străbate spre
plinirea a tot ce ne-a fost dăruit spre dăinuire, aşa încât s-ar putea
considera că ursitoarele i-au făcut daruri cu prisosinţă.
Rămas
în învăţământul superior, Ostin Mungiu a beneficiat de o specializare în SUA,
care îmbogăţeşte memoriile sale cu tot ce era nou – şi, har Domnului, era – în
activitatea de cercetare propriu-zisă dintr-un laborator modern. Nu sunt
trecute cu vederea nici cele ale vieţii cotidiene, urzeala relaţiilor
interumane. Se remarcă, încă o dată, un simţ de observaţie rafinat, care-i îngăduie
o serie de reflecţii ce îi atestă vocaţia de cercetător. Ca mulţi dintre
românii care au avut şansa unor asemenea specializări, şi profesorul Mungiu,
familist format în spiritul valorilor tradiţionale, îşi petrece împreună cu soţia
ultimele zile ale voiajului şi tot împreună trăiesc odiseea întoarcerii acasă.
Banii, câţi erau, le-au permis ca, în drumul din „lagărul capitalist“ spre „lagărul
socialist“, să treacă prin Marea Britanie, Franţa, Italia şi Austria.
Călător între două milenii, profesorul
Mungiu ajunge în prima mare staţie, de unde începe drumul maturităţii depline,
despre care vom afla, probabil, într-un volum viitor. Ce-i drept, de pe „băncile
şcolilor“ totul este luminos, cum luminoşi sunt şi oamenii, cu umbre ce sporesc
strălucirea vârstei, anecdotica este pitorească, secondată de un umor discret,
gustat probabil mai ales de cei de prin părţile locului şi... timpului. Autorul
promite că va continua seria memoriilor cu cei patruzeci de ani care au urmat
anilor de şcoală. Sperăm că urmarea va da măsura reală între promisiunile
începuturilor trecute prin labirintul uman, profesional şi social-politic al
atât de vremelnicei noastre vieţi.
