Titlul celui mai recent roman al medicului Gheorghe
Chirtoc este Mărturisirea și, în consecință, respectă o lege
nescrisă: „conectează“ cititorul la subiect încă din primele pagini. Asta după
o uvertură în care cititorul este pus în temă cu un context aparent fără
legătură. Doar aparent. Este vorba de plecarea precipitată a medicului chirurg,
nevoit să se pensioneze spre a face loc, firește, fiului unui suspus
postdecembrist. Normal, câtă vreme spitalul este într-un oraș mare, are
vizibilitate; apoi, când diplomele universitare se dau „la kilogram“, când nu
contează cum sunt luate examenele, totul este să beneficiezi de o susținere
bine consolidată, vizibilă prin marca mașinii de ultimul tip cu care te
„prezinți“. E ca și cum autorul își spune (cum a mai făcut-o) un of care să-l
elibereze.
Acțiunea propriu-zisă începe cu o anume
bruschețe. Pacientul care trebuie operat refuză categoric, iar motivul este
uluitor: își dorește marea întâlnire cu Dumnezeu spre a-și primi pedeapsa
cuvenită. Motivul, care și declanșează „mărturisirea“, este uciderea unui om,
neclară cumva, pentru că nu este limpede care au fost circumstanțele crimei.
Povestirea se derulează labirintic, comunicarea este îmblânzită de tonul
înmlădiat al povestitorului, iar șirul amintirilor se derulează, paradoxal
aproape, ca de la sine, într-o căutare buimacă a sinelui rătăcit.
Cert, autorul are harul povestirii și pe
toate le rânduiește chibzuit, reușind să dea amănuntului abia observat
semnificație nebănuită în primele pagini; să-i dea un gust al adâncurilor. La
început, „mărturisirea“ se derulează lin ca o poveste, pentru ca, de la pagină
la pagină, ritmul să se modifice într‑un crescendo ma non troppo și
sfârșește prin a situa pe cititor într-o perspectivă spirituală. Mărturisirea
celui care fără intenție l-a ucis pe Ștefan Vârtej se convertește în adevărată
spovedanie care caută liniștea sufletului chinuit, pentru a afla-o într-un
târziu, când credea că totul este pecetluit ca un blestem. Mărturisirea
interferează cu aducerile aminte despre cele trăite de medicul-autor în regimul
comunist; e ca un coșmar din care nu poate ieși, pentru că i-a marcat viața și
este incapabil să ierte, iar resentimentele îl urmăresc până aproape de
sufocare. A intrat, parcă, într-un cerc vicios – nu poate ierta și relatarea
celor petrecute cu ani în urmă sporește amploarea resentimentelor și îl
îndepărtează de liniștea spre care tânjește. De fapt, ele, amintirile, nu-l
lasă și se țin scai după cel ce le-a trăit ca o umbră sau ca un blestem.
Făcută la persoana întâi singular,
mărturisirea propriu-zisă ar putea fi un „fapt divers“ între atâtea care
invadează mass-media. Asta, dacă cel împușcat nu ar fi trebuit să fie – cum și
devine! – viitorul socru al ucigașului. Cheia romanului constă în faptul că
toate sunt povestite la aproape jumătate de veac după făptuire, când, conform
Codului Penal, crima a ieșit de sub acțiunea lui. Aici sesizăm întâiul semn al
trecerii la un alt nivel al înțelegerii: ieșită de sub incidența justiției,
fapta rămâne o problemă de conștiință greu de rezolvat. Asta este aproape de
neînțeles pentru postmodernismul care acoperă cu răzvrătirea sa neputincioasă,
de-a valma, întâmplări ce-l exilează într-un anonimat ontologic. Problema însă
rămâne, soluția dorită râvnitor nu întârzie pentru că, așa e, cel care caută cu
sinceritate găsește. Soluția este dată de un călugăr încărcat de anii
transfigurați în înțelepciune sfântă cu care îi este folositor celui chinuit de
gânduri ca să iasă din impasul existențial. Îl sfătuiește pe făptuitor să spună
celor pe care îi întâlnește povestea sa. O defulare, dar nu doar atât. Dacă
fiecare ascultător spune „Dumnezeu să te ierte“, din ruga câtor mai mulți vor
izvorî liniștea și pacea mult căutată. Este o posibilă cheie a romanului – când
sunt mai numeroși cei care se roagă pentru ceva, ne aflăm în fața unei
solidarități, a unei comuniuni de credință în Dumnezeu, care le și ascultă
ruga. Niciunul dintre cei care ascultă nu judecă, nu condamnă și spune simplu
„Dumnezeu să te ierte“, cu credința inexprimabil de profundă că doar El singur
o poate face dacă rugăciunea e făcută în credința împlinirii ei, împărtășită de
cât mai mulți oameni.
De la o pagină la alta, vedem cum viața
într-o comunitate mică seamănă cu un râu ce-și șoptește, lin și liniștit,
povestea care este și rămâne a lui, semănând cu altele multe. Vremea măsoară în
șoapte o trecere destul de încurcată, cu întorsături de toate felurile, multe
imprevizibile. Nimerim într-un hățiș de întâmplări care face să întrevedem,
dincolo de aparenta tihnă a trecerii anilor, mai ales a celor petrecuți în
familie, fapte și întâmplări ce dau timpului fiorul vieții ca trecere, uneori
convulsivă, pe pământul care o face istorie și legendă. În rest, clipe de viață
cotidiană cu momente care-i ritmează dăinuirea – naștere, căsătorie, moarte. Nu
de-a valma, ci după o rânduială căreia omul i se supune, cârtind sau
uimindu-se, încercând să înțeleagă ceea ce e peste puterile lui. Relatarea
faptelor ar secătui romanul nu doar de farmecul abia perceptibil, de suculența
povestirii, dar ne-ar apropia de hotarul unui gen literar minor și asta ar
putea fi asimilată cu o trădare. Romanul se cere a fi citit pentru a vedea cum
autorul compune o adevărată atmosferă dintr-o comunitate mică, uitată de lume,
dar unde frământările oamenilor nu sunt mult altfel decât cele din marile orașe
și doar „proporțiile“ le particularizează.
În rest, vorba poetului: „Toate-s vechi și
nouă toate. Ce e rău și ce e bine, tu întreabă și socoate“. „Socotind“,
observăm ceva surprinzător. Poate și din discreție, autorul nu-și dezvăluie
credința, nu-L mărturisește pe Dumnezeu spre a se mări pe sine, dar rugăciunea
comună pentru iertarea unui semen este o mărturisire pe care o respectăm cum se
cuvine. Ascultând cu urechile sufletului șoaptele trecerii pe acest pământ,
descifrăm un „mesaj“ venit de la cei care au trecut dincolo de hotarul
eternității. Suntem încredințați că „Eternitatea în care intră cei duși de pe
această lume este viața fără margini, iubire fără sfârșit, și fericire
deplină... Este o liniște pe care nici pământul, nici iadul nu o pot tulbura“.
Da, dar ca să o poți percepe e nevoie să-i deprinzi gustul de „aici și acum“,
chiar dacă e în forme greu de recunoscut. E gustul pământului, care pe toate le
suportă în tăcere îndurătoare, făcând să rodească cele necesare vieții în
armonia care recuperează în unitate cele atât de numeroase ale devenirii;
iadul, adăpost al întunericului, își pierde întreaga-i putere când iubirea,
biruind, transfigurează totul în lumină.
