Tonele de cafea sau energizant. Coșmarurile
care se încheie cu „ne vedem în toamnă“. Memoratul, tocitul, căutatul,
întrebatul, înțelesul. Sesiunile din facultatea de medicină seamănă în aparență
cu sesiunile de examene din orice altă facultate.
Doar că miza, de obicei, e mai mare de ambele
părți: studentul riscă locul la buget, bursa, să se facă de rușine. Profesorul
riscă să promoveze un student nepregătit, care ar putea deveni un medic
nepregătit. Testele-capcană nu sunt decât gardurile dintr-o cursă de atletism în care cel mai deștept nu cedează, ci învață să
învețe. Și să se pregătească mai mult pentru el decât pentru o notă. (Alexandra
Nistoroiu)
Grilele de la A la H
Dacă
vreți să vedeți tranziția studentului într-un om cât se poate de evlavios,
urmăriți-l în sesiune. Ai zice că știe mai bine rugăciuni făcătoare de minuni
decât materia pe care o are de învățat. Cu fiecare examen mi-am îmbogățit
cunoștințele, dar și cutia cu amintiri. Unele, prin dificultate și „autentic“
(aici intervine stilul profesorului), au rămas atât de proaspete în memoria
mea, că parcă le-aș fi susținut chiar ieri. Nu despre anatomie voi scrie,
precis la asta v-ați gândit. O voi ocoli de data asta, fiindcă mi-ar trebui
jumătate din timpul vostru să povestesc. Nici voi nu aveți răgaz, nici eu nu
vreau să-mi amintesc cum scormoneam prin abdomenul lui J. Dacă vreți să-l
cunoașteți pe J., încă își mai face veacul în sala de anatomie, deservind ca
material didactic și altor studenți (v-ați prins voi!) Mi-a
plăcut mult psihologia. Cu toate astea, a dat muuult de furcă tuturor. Marea
durere a studenților, la examenul ăsta, e timpul insuficient pentru un număr
cel puțin generos de întrebări. O oră, nici mai mult, nici mai puțin. Grile,
multe grile, grile care nu se mai termină. Ocazia perfectă să realizezi cât de
repede îți funcționează sinapsele. Testul vrea să funcționeze pe motto-ul
„grăbește-te încet“, dar mai mult îți strigă: „Hai, grăbește-te și dă-le bice
neuronilor dacă vrei să termini tot!“. În plus, mereu începe la ora 18,00, când
studentul deja doarme pe bancă.
Profesorul
nostru are un extraordinar spirit de conservare a seriozității studentului.
Face opt variante de test, nu cumva să schimbăm între noi vreun cuvânt. Că tot
veni vorba de spirit de conservare, la medicină avem grijă și de mediul
înconjurător, nu numai de oameni! Cuvinte înghesuite cu font minuscul pe cât
mai puține foi, deci rămân mai mulți copaci în picioare. Cele mai multe grile
sunt făcute după premisa totul sau nimic, iar variantele de răspuns…de
la A la H. Nu cred că miră pe nimeni că, uneori, citindu-le uităm cerința.
Pentru
nota maximă trebuie să comentăm și un caz clinic. Al meu zice cam așa: Un tip e
prins că a consumat alcool înainte de un examen, însă nu are comportament tipic
de alcoolic. Bea doar în astfel de situații (crede el că îl ajută, hehe). În
lipsa alcoolului prezintă o puternică stare de tensiune. Trebuie să specific de
ce tip de alcoolism suferă și ce recomand. Uit că timpul nu mi-e un camarad
foarte bun, uit că n-ar trebui să-mi stârnească amuzamentul și fac altfel de
conexiuni, nicidecum ce ar trebui. Examen plus paharul de îmbărbătare plus
prins curaj... Vouă nu vi se pare o sugestie subtilă? Dar nota mea la examen
depinde de asta, așa că îmi cert imaginația și trec la răspuns. Tânărul suferă
de alcoolism nevrotic sau de stres (tipul alfa) și are o dependență psihologică
de alcool. Recomand psihoterapie cognitiv comportamentală, ori hipnoză sau
psihoterapie de grup.
După
aruncarea zarurilor, mai mulți colegi îmi spun că sunt siguri pe o singură
grilă. Sunt derutați precum o busolă într-o cutie cu magneți. Cu toate astea,
în final, notele primite sunt mari, semn că e o materie logică și teoriile
psihanalitice ale lui Sigmund Freud nu sunt chiar atât de greu de digerat. Dacă
tot veni vorba, sper că voi nu îi asociați numele doar cu psihologia.
Stud.
Alexandra MIHAI, UMF „Carol Davila“ București
Inițierea
Povestea
primului meu examen începe chiar în prima zi de facultate, când profa a intrat
în laboratorul de anatomie de la parter, urmată de o haită de vreo șapte-opt
asistenți. Avea o atitudine care clar impunea respect, însă în același timp
emana o energie maternă, ceea ce m-a liniștit. Asta până când asistenta noastră
a început să ne explice clavicula și scapula. Ne-a spus că trebuie să le știm,
erau câteva pagini de Papilian, însemna o săptămână de învățat pe vechiul ritm
de admitere. Am întrebat-o inocent: „pe săptămâna viitoare trebuie să le
știm?“, iar ea, puțin șocată, mi-a răspuns sec „nu, pe miercuri“. Am ajuns
seara acasă, obosit de atâtea ore de facultate, mi-am făcut ceva de mâncare (o
experiență nouă pentru mine) și, după ce mi-am spus pentru prima oară „cine
naiba m-a pus să vin aici?!“, m-am apucat de citit.
Întreg
semestrul s-a transformat astfel într-un maraton al anatomiei, cu vreo opt
parțiale, 200–300 de pagini învățate și cu puține zile în care puteai să înveți
la alte materii (sub una pe săptămână în medie). Nu mai vorbesc de ieșitul în
oraș. Asta se întâmpla doar în seara de după parțial. A doua zi trebuia să te
apuci neapărat de învățat pentru următorul parțial. Cât despre mersul acasă,
nici nu se punea problema. Faptul că eram practic aproape captiv într-un oraș
străin durea cel mai tare pe vremea aceea.
Cu
siguranță a fost examenul care mi-a mâncat cel mai mult timp în facultate,
pentru niciun altul nu am mai învățat atât. M-a făcut adesea să mă întreb dacă
îmi place într-adevăr ceea ce fac. Totuși, primul examen de anatomie este un
test de anduranță prin care orice absolvent de medicină trebuie să treacă. Este
inițierea, este un test menit să vadă dacă poți rezista șase ani, unul de care
destui nu reușesc să treacă.
Vreți
să știți care era răspunsul meu la întrebarea „chiar îți place ce faci?“, în
acele perioade de luptă cu anatomia? Evident, „nu“. Pentru că am memorat o
cantitate mult prea mare de informații inutile și uram să fac asta. Doar că nu eram
pe vremea aceea suficient de matur să-mi dau seama că acest sistem este
împotriva mea de fapt. Am continuat să visez să salvez vieți și să fac oameni
fericiți, crezând că e ceva prin care toți medicii trec și care chiar te face
mult mai bun.
Povestea
mea nu are un final fericit. În ciuda faptului că mi-am luat toate parțialele
și am promovat examenul cu 10, nu am rămas cu multe. Poate, cu 30% din acel
efort, puteam să rămân pe termen lung cu mult mai multe noțiuni, care ar fi
fost mai mult decât suficiente pentru un tânăr absolvent.
Morala:
medicina nu e ușoară, în special dacă vrei să faci performanță. Va trebui să
decizi singur care lucruri îți sunt de folos și care nu. Să știi când să-ți
asculți instinctul – pentru că uneori va da greș. Va trebui să riști, să nu mai
crezi chiar atât de mult în note sau în ce fac majoritatea colegilor. Să îți
găsești drumul tău.
Stud.
Codrin TOCUȚ, UMF „Victor Babeș“ Timișoara
Faci morfopat cu Danciu?
Examenul
de morfopatologie, din fosta sesiune de vară, îmi va rămâne adânc întipărit în
memorie. Tocmai datorită faptului că tot ceea ce auzisem despre el a fost
infirmat, dar într-un mod cât se poate de pozitiv, chiar în ziua cu pricina.
Studenții mai mari aveau o plăcere aproape sadică să mă întrebe ce profesor am
la morfopatologie. Auzind numele acestuia, expresia feței li se modifica, mă
compătimeau, nu înțelegeam de ce. Încă sunt în căutarea motivului pentru care
cei mai mari încearcă să îi înspăimânte pe studenții din ani mai mici.
Câștiguri materiale, cu siguranță, nu primesc. Nici pe plan spiritual nu cred
că stau mai bine, pentru că satisfacția pe care o ai când îngrijorezi pe cineva
nu este pozitivă. Totuși, apăruseră zvonuri că există studenți care s-au mutat
din serie ca să nu aibă restanță la acest obiect. Cireașa pe tort o așeza chiar
domnul doctor, care avea mereu grijă să ne amintească de seriozitatea
examenului final pe care urma să îl susținem, amplificând atât importanța
acestuia, cât și grija noastră de a învăța. Până la urmă, aceste „avertizări“ ne-au
mobilizat, cred eu, pe toți, să punem mâna pe carte. Mai ales că pe toți ne
apăsa și numărul mare de credite atașate morfopatologiei: 8, numărul maxim de
credite din anul III.
În
ziua examenului, când am intrat în sală, lamele și borcanele ne așteptau lângă
microscop. Emoțiile existau, dar, ca să nu le permit să preia controlul, am pus
în practică unele sugestii pe care psihologii le dau: „spatele drept,
privirea înainte, respirație corectă…“. La un moment dat, cei din grupa
anterioară grupei mele au ieșit din sală și am rămas numai noi. Noi și cel
despre care toată facultatea vorbea: „Wow! Faci morfopat cu domnul doctor
Danciu?“
Da,
și mă bucur că a fost așa. Nu mă așteptam ca „examenul anului“ să debuteze cu
povestirea unei întâmplări amuzante din cariera profesională a domnului doctor.
Ne-a mărturisit despre „șocul hipodinamic“ pe care i l-a generat afirmația unui
student în timpul examenului: „din aortă pornesc cavele“, sugerându-ne
să nu avem și noi aceeași inspirație. Am început toți să râdem și ne-am
relaxat total. Cel puțin așa am simțit eu acest schimb de energie pozitivă. În
acel moment, am știut că totul va decurge foarte bine. Eram în timpul celui mai
controversat examen și grijile dispăruseră. Doar atenția era la cote maxime,
deoarece întrebările-capcană, majoritatea logice, nu lipseau, totuși, din
arsenalul domnului profesor. Recunosc că, noi, studenții, mai avem, câteodată,
tendința de a ne imagina că profesorul din fața noastră este personajul negativ
care încearcă să ne surprindă cu lecția neînvățată. Am realizat, totuși, că
acesta își dorește, de fapt, să vadă că am învățat, că știm să răspundem la
subiectele de la examen. Majoritatea chiar menționează, uneori, că doresc să ne
dea calificative mari. L-am crezut pe dr. Danciu când a spus că „la examen eu
am mai multe emoții decât voi“.
Stud.
Cornelia Maria GLODEANU, UMF „Gr. T. Popa“ Iași
Cinismul constructiv
În
anul trei am aflat că există materia semiologie medicală. Și odată cu ea l-am
cunoscut și pe domnul profesor Alexandru Ciocâlteu, inventatorul revoluționarei
dialize peritoneale: un profesor total atipic, de un pragmatism și un cinism
debordant, însă cu o experiență clinică impresionantă, un personaj controversat
și intrigant. Cu toate că trăim într-o perioadă a medicinii practice,
palpabile, personalizate și bazate pe dovezi, răsfoind prin cartea de
semiologie simțeam cum dau la o parte pânze de păianjen, praful de pe
hieroglife și artefacte. O înșiruire de manevre și de examinări clinice care,
în contextul dotărilor și a indicațiilor clinice terapeutice actuale, nu
însemnau decât o frumoasă recapitulare a Istoriei medicinii.
Fac
parte din prima generație a profesorului, după o foarte lungă pauză, cărora
le-a predat semiologia clinică și nu nefrologia, cum face de obicei pentru cei
din anul cinci. De ce să nu fiu sinceră? Părerile colegilor de an mai mare nu
au fost dintre cele mai bune. Însă propria experiență mi-a explicat și de ce și
am înțeles și percepția eronată a studentului medicinist vizavi de noutate.
La
primele cursuri am rămas cu toții perplecși. Nu semănau cu nimic din ceea ce ne
obișnuise facultatea până atunci. Unde sunt ppt-urile cu slide-uri
interminabile? Unde ni se menționează despre teancurile de foi care trebuie
tocite? Cursurile păreau mai mult o adunare la șezătoare, în care domnul
profesor ne povestea aspectele frapante ale celor mai interesante cazuri
clinice întâlnite în practica dumnealui medicală, corelate cu noțiunile pe care
trebuie să ni le însușim în conformitate cu programa materiei.
Tendința
era de absenteism la aceste cursuri. Nu există curs să nu aud vreun coleg
ignorant zicând: „A, iar se întinde la povești, mă duc mai bine să citesc din
Georgescu“. Pierderea nu putea fi decât a lor: atâtea detalii care ar putea fi
trecute atât de ușor cu vederea, atâtea corelații la care niciunii dintre noi
nu s-ar fi gândit, în special din cauza lipsei de experiență. Am încercat să
îmbrățișez această oportunitate de a învăța de la dumnealui și să acumulez cât
mai multe noțiuni din relatările dânsului, deși, trebuie să recunosc, și eu
eram la început extrem de reticentă la modalitatea dumnealui de predare.
Întrebat
insistent de noi, studenții, obișnuiți să ni se dea mură în gură vrafuri de
cărți de digerat, care este bibliografia examenului la această materie notată
cu zece credite și a cărei pondere dicta mai mult decât o treime din media
finală, ni se răspundea de fiecare dată pe un ton ușor amuzat: „Citiți și
învățați de unde vreți. «Medicina se învață făcând»“. Apogeul stresului și al
nervilor întinși a fost atins în apropierea examenului, când ne-am dat seama că
tot nu aveam stabilită modalitatea de evaluare finală: să fie grilă, să fie
sinteză?
Din
acel moment, nopțile nedormite și sursele de studiu se înmulțeau exponențial.
Ziua „mult așteptată“ a examenului a fost o premieră de proporții. Fiecare
student în parte a primit propriul caz clinic, despre care se știau câteva date
ale examenului obiectiv și câțiva parametri ai examenului paraclinic asupra
căruia trebuia să-și exercite propriul raționament de gândire clinică și
anamnestică în vederea stabilirii diagnosticului de sindrom. Ni s-a cerut să
elaborăm cele mai pertinente întrebări pe care ar trebui să le punem
pacientului, întrebări care ar putea fi aplicate și în situații de urgență,
întrebări care să nu consume timp alături – aceasta mi s-a părut proba
adevărului, proba care face într-adevăr diferența între cele două categorii de
studenți în această facultate: cei care într-adevăr încă folosesc logica,
intuiția clinică și raționamentele bazate pe dovezi versus cei care nu se pot
dezvăța de tocit rândul „ceaslovului“.
Desigur,
pentru a oferi o șansă și celor din urmă, un alt subiect a fost acela de a
elabora caracteristicile sindromului stabilit.
Deznodământul
n-a fost lin. Foarte mulți nemulțumiți. O variată paletă de note, de la 5 la
10, nu doar o ploaie torențială de 10 nejustificați. Păreri contradictorii,
examenul epuizant pe plan psihic.
Părerile rămân contradictorii. Examenul epuizant din punct de vedere psihic.
Însă îi mulțumesc pentru „talentul“ pedagogic atipic, pentru sarcasmul și
cinismul constructiv și rămân profund recunoscătoare profesorului Ciocâlteu.
Pentru faptul că a pus bazele unei gândiri clinice temeinice și că a pus accent
pe raționament clinic, flexibilitate și creativitate.
Stud.
Lavinia IFTENE, UMF „Carol Davila“ București
A treia oară e cu noroc
Despre
ce aș putea să vă povestesc dacă nu despre anatomie? Nu vă așteptați la asta,
așa-i? Nu a fost singurul examen care m-a marcat. În cinci ani de facultate am
acumulat destule experiențe în cadrul sesiunilor, însă cu siguranță a fost
primul șoc major: prima restanță.
Pentru
proaspeții bobocei, este materia de căpătâi. Tot semestrul se mănâncă anatomie
pe pâine. Am avut norocul să prind perioada când încă se dădeau subiecte scrise
la examen și încă se dădeau parțiale, ceea ce făcea testul puțin mai accesibil,
însă nu cu mult. De ce spun asta? Pentru că parțialele însemnau mai multe
subiecte, uneori chiar și 10, iar pe toate trebuia să le tratezi în detaliu. Nu
știai un subiect și nu scriai nimic, nu luai parțialul, chiar dacă la restul
scriai perfect. Și să nu vă închipuiți că subiectele erau abordabile, pentru că
nu erau. Cred că principiul aplicat era: faceți niște subiecte de nici
asistenții să nu știe să le rezolve! Cireașa de pe tort? Parțialele se luau cu
note de la 7 în sus.
Am
ajuns în sesiune cu câteva parțiale luate, însă nu cu toate. Aș minți să vă zic
că îmi amintesc mare lucru din examen. Știu doar că am luat un frumos 4 și mi
s-a spus că „ne vedem în toamnă“. Apoi am ieșit plângând și am plâns toată
ziua.
Nu
învinovățesc profesorii/facultatea/guvernul/viața. Pentru că îmi dau seama că,
la acel moment, nu știam să învăț și să sintetizez ce era mai important de
înțeles și reținut. Știu și îmi asum. Situația s-a repetat în semestrul II. Am
picat din nou anatomia, însă în cu totul alte circumstanțe. Luasem din parțiale
și chiar mă mândream că promovasem unul dintre cele mai grele. Am învățat mai
din timp și mi-a plăcut și materia, așa că datele problemei se schimbaseră
puțin. Nu mi s-a schimbat însă norocul. Din cele opt subiecte de la examen, am
tras trei desene de făcut, iar despre ele nu aveam nici cea mai mică idee.
În
timpul examenului, atmosfera a fost una destinsă. Așa am putut să văd că, în
spate, colega mea le desena de la altcineva. Preț de o secundă m-am gândit că
aș putea și eu să copiez, însă mi s-a părut că aș fi ipocrită dacă ulterior
m-aș duce să prezint niște subiecte despre care nu am niciun habar. Prin
urmare, din opt subiecte am scris la cinci, fiecare fiind, de fapt, tema unui
capitol mare, așa că acestea mi-au fost recunoscute ca parțiale, iar în toamnă
m-am întors doar pentru cele trei desene.
Ce
am învățat în urma acestor experiențe? Cu siguranță nu anatomie. Însă ele m-au
întărit și m-au făcut să abordez altfel următoarele examene. În anul doi am
fost atât de traumatizată de ideea de a nu mai avea alte restanțe, încât am
învățat sau măcar am trecut prin materie încă de la începutul semestrului și
rezultatele s-au văzut. De atunci, nu am mai avut restanțe și sper ca bilanțul
să rămână același și pe mai departe.
Au
mai urmat examene grele: semiologia, morfopatologia, fiziopatologia, chirurgia,
cardiologia, însă le-am făcut față cu brio, poate și datorită acelor restanțe
care m-au impulsionat să învăț mai mult.
Experiența
mea cu anatomia nu a fost una fericită la început, însă m-a călit pentru ceea
ce urmează. Și până la urmă, la ce sunt făcute materiile preclinice dacă nu ca
să le pici pe bandă rulantă?
Stud.
Roxana ȚAGA, UMF „Victor Babeș“ Timișoara
Adrenalină și empatie
Primul.
Anatomie. Premierele aduc întotdeauna cu ele surpriza, emoția, anxietatea,
nerăbdarea. Primul meu examen din prima mea sesiune, examenul de anatomie, mi-a
adus ceva mai mult de atât. Mi-a adus înțelegerea medicinii, a câștigat
respectul pe care îl merită cu prisosință. Ajunsă la facultate la șapte
dimineața, obosită, neliniștită, înghețată, nu voiam decât să dau examenul și
să scap – până a apărut domnul profesor și am intrat în sala de anatomie
Kretzulescu. A fost un șoc. Am realizat, în cele câteva minute de așteptare
până am dat examenul practic pe cadavru, că totul era real. Până atunci, toate
cursurile, lucrările practice, colocviile păruseră o joacă, mai mult sau mai
puțin serioasă, era o diferență, desigur, față de liceu, dar nu foarte
marcantă.
Pusă
față în față cu această situație, am înțeles măreția acestei misiuni, căci
medicina trebuie simțită, empatia nu poate lipsi atâta timp cât te numești un
medic adevărat. Am înțeles cât de important era respectul: medicina se bazează,
sau ar trebui să se bazeze, în primul rând, pe conexiunea dintre medic și
pacient.
Mi-a
venit rândul, am identificat elementele și am luat examenul. Îmi primisem shot-ul
de adrenalină și totul durase mai puțin decât mă așteptasem. Cu toate acestea,
fusese mult mai mult decât un simplu examen. Înțelesesem cu adevărat ce va
însemna viața mea de acum încolo – multă muncă, empatie, provocări și dorința
de reușită. Ceea ce simțeam depășea cu mult sentimentul de ușurare. Eram
fericită.
Stud.
Ioana GEORGESCU, UMF „Carol Davila“ București
