Asociația Serviciilor de
Ambulanță din România (ASAR) împreună cu Societatea de Salvare București (SSB)
organizează, în perioada 24–27 septembrie 2015, ediția a șaisprezecea a
Conferinței naționale de medicină de urgență, la Poiana Brașov.
Despre reuniunea
urgentiștilor și despre problemele ambulanței am discutat cu dr. Cristian
Grasu, președintele ASAR și al SSB.
– Care a fost bilanțul sistemului de urgență și al
serviciilor de ambulanță anul trecut și cum stau lucrurile în 2015?
– Peste trei milioane de intervenții, al cincilea an consecutiv
cu un asemenea volum, din care două milioane și jumătate ale serviciilor de
ambulanță. Toate acestea, cu un buget al serviciilor de ambulanță care a trecut
de 700 de milioane de lei pe an. În 2015 chiar am avut o surpriză: după foarte
mult timp, bugetul serviciilor de ambulanță a fost suplimentat – un lucru
extraordinar.
– Pentru ce s-au alocat acești bani?
– Pentru suplimentarea numărului de angajați în sistemul de
ambulanță cu cinci sute de posturi. Cel puțin așa am fost informați, pentru că
încă nu am văzut memorandumul semnat de primul ministru și publicat în
Monitorul Oficial, dar credem că deja nu se mai poate da înapoi. Sunt lucruri
care ne fac să avem speranțe.
– Vor fi suficienți cinci sute de noi angajați?
– În continuare vom fi puțini, chiar și așa. Să nu uităm că în
2013 ni s-au tăiat trei mii de posturi. Practic, este vorba de o reparație care
se face treptat, nu dintr-odată.
– Care ar fi numărul optim?
– Noi am fi fericiți să revenim la situația din 2013, adică la
10.350 de oameni operativi, câți sunt acum în sistem, să se adauge cele trei
mii de posturi tăiate acum doi ani.
– Suplimentarea personalului rezolvă problemele la ambulanță?
– Nicidecum. În continuare, mașinile sunt puține, multe sunt
prea vechi. De anul trecut până acum, Serviciul de Ambulanță București-Ilfov a
primit o singură mașină. Și asta se simte. Niciodată nu am avut 30 de mașini în
service, așa cum avem acum. Cu cât timpul trece, kilometrii parcurși se
înmulțesc, la fel și problemele, iar când ai 30% din parcul auto în service se
simte serios în teren. Trebuie să faci tot felul de invenții.
– Cum vedeți ameliorarea acestei situații?
– Rezolvarea problemelor nu poate veni decât din continuarea
programului de mărire a parcului auto al serviciilor de ambulanță din toată
țara și nu numai, la agențiile care produc asistență medicală de urgență,
continuarea inițiativei începute acum de readucere a numărului personalului la
nivelul anterior anului 2013. Emiterea unui nou ordin al ministrului sănătății
de normare a personalului în aceste servicii în funcție de populația deservită.
Asigurarea bugetului necesar pentru a avea angajați acești oameni.
– Cam despre ce buget ar fi vorba?
– Dacă ar fi o creștere de personal până la 13.000–14.000 de
angajați, probabil că bugetul va sări de opt sute de milioane de lei. Această
suplimentare s-ar simți în scurtarea timpului de ajungere la cazuri, în
calitatea și nivelul de pregătire profesională, dar nu numai.
Normare
după ureche?
– Ce nu este în regulă la normarea personalului?
– Această normare este stabilită printr-un ordin al ministrului
din 2006, care nu ținea cont de condițiile speciale din sistemul de urgență, de
evoluția actuală din punct de vedere social și sanitar a situației, de
adresabilitate, care a crescut enorm în ultimii cinci ani. ASAR lucrează,
împreună cu Federația Națională Sindicală Ambulanța din România, la o propunere
în acest sens, pe care s-o adresăm ministrului sănătății cât de curând.
– Ce modificări vizați?
– În momentul de față, de exemplu, normarea este făcută, la
medicii de la serviciile de ambulanță, pe număr de substații sau pe populație:
un doctor la 20.000 de locuitori. Bine ar fi la 10.000 de locuitori. Iar
numărul asistenților și al șoferilor este în funcție de numărul de mașini. Din
păcate, nu există și o normare a numărului de mașini, de aceea totul este
aleatoriu. Aici dorim noi să intervenim: să se stabilească necesarul de
echipaje pe o tură, astfel încât cel puțin 75% din solicitările venite într-o
oră să fie onorate în 20 de minute. Londra, de exemplu, care are o populație de
două ori și jumătate mai mare decât Bucureștiul, undeva la nouă milioane de
locuitori, față de trei sau patru milioane în București, are cinci mii de
angajați la serviciul de ambulanță. Bucureștiul și Ilfovul au doar 875.
– Ar însemna ca numărul angajaților la ambulanță să se dubleze.
– Exact. Undeva la 1.600 de angajați ar fi numărul corect și
peste două sute de mașini. Pentru întreaga țară, dacă ne raportăm la cele 18
milioane de locuitori cât are România, ar fi nevoie de 1.800 de echipaje pe
tură, ceea ce înseamnă că numărul de mașini ar trebui să fie dublu față de cel
de acum. Austriecii au făcut niște studii care au arătat costul prezenței
doctorilor în echipajele de ambulanță, care ar fi de patru euro pentru fiecare
cetățean într-un an. Patru euro înseamnă aproape 18 lei, adică un pachet de
țigări mai bun sau o cafea în aeroport.
Voluntarul:
cu experiență, dar fără vechime
– O mână de ajutor primiți și de la voluntari.
– Așa este. Dacă nu ar fi ei, nu știu ce ne‑am face. Pentru că,
în momentul în care ai tură de zi, tură de noapte și te mai cheamă la încă o
tură de noapte după 24 de ore, fără o mână de ajutor nu prea mai ești în stare
să duci încă douăsprezece ore. Și aici avem o problemă: deși voluntariatul este
foarte bine reglementat – e o lege nouă, de anul trecut – eu nu sunt cu totul
încântat de conținutul legii. Pentru că nu s-au modificat și criteriile sau
ordinele de organizare a concursurilor de ocupare de post în sănătate, s-a
pierdut ceva din importanță: adică se acordă voluntarilor certificate care
dovedesc experiența, dar când se prezintă la examen li se cere vechime și nu se
ia în considerare contractul de voluntariat care, practic, este tot un contract
de muncă, doar că nu este plătit. Se face diferența între experiență și
vechime, iar voluntarilor nu li se consideră vechime perioada în care au lucrat
la ambulanță.
– Mulți, vreo două mii ca număr de contracte în București, din
care lunar sunt peste 250 care fac cel puțin trei gărzi. Ei sunt cei pe care
ne-am sprijinit în ultimii ani să suplinim lipsa de personal. La București, am
făcut, pe parcursul a trei ani (2012–2014) o cercetare statistică a
rezultatelor în resuscitare la echipajele cu voluntari și la cele fără. Din
studiul nostru a rezultat foarte clar că diferența este de aproape 20%
rezultate mai bune acolo unde există un voluntar, persoană suplimentară în
echipaj.
Ordinul
de ministru care te obligă să faci malpraxis
– La conferința de anul acesta sunt mulți înscriși?
– Vor fi între 300 și 350 de participanți. Foarte mulți tineri,
foarte mulți voluntari – cel puțin 150 de oameni sub 30 de ani. Mulți dintre ei
sunt susținuți de Serviciul de Ambulanță din România, care a câștigat un grant
european – Urgent Med Equity – prin care vom aduce la conferință, gratuit, 120
de oameni, marea majoritate asistenți. Urmărim promovarea angajării la
ambulanță în rândul potențialului personal medical – tineri, fie că sunt elevi
de liceu, fie la școlile de asistenți medicali, studenți, medici rezidenți.
Grantul, cu o valoare de până în 50.000 de euro, acoperă costurile de deplasare
la conferințe – cea de anul acesta și cea de anul viitor – și pe cele de
organizare a unor workshopuri și mese rotunde în opt județe din România:
Maramureș, Cluj, Iași, București, Sălaj, Sibiu, Brașov și Timiș. În general,
județele în care există o bază de voluntari și centre universitare medicale. În
total, mai mult de cinci sute de tineri vor participa la dezbateri în cadrul
acestui program.
– Ce veți dezbate la conferință?
– Vor fi mese rotunde și discuții pe teme din „Urgent Medical
Equity“. Încercăm să aducem și factori de decizie din Ministerul Sănătății, de
la nivelul universităților de medicină și farmacie, din școlile de asistenți,
de la ordinul asistenților în așa fel încât dezbaterea să fie productivă și să
sensibilizăm decidenții din sistem. Vor mai fi prezentări de cazuri mai
speciale, sesiuni științifice. Pentru prima dată, vom aduce la conferință o
victimă și un salvator. Adică un om care a fost în stop cardiorespirator și a
fost resuscitat de un voluntar, de un copil de 16 ani. Să-și spună fiecare
experiența și să descrie impactul ulterior.
– Cazuri mai speciale?
– Cazuri deosebite, rar întâlnite, pe care e bine să le vezi și
să le auzi; nu ai șansa prea des de a vedea așa ceva. Tahicardia ventriculară
la nou-născut, de exemplu. Un caz pe care colegele ce-l vor prezenta l-au
întâlnit cu ajutorul medicilor din UPU la Spitalul „Grigore Alexandrescu“ și pe
care au vrut să-l împărtășească cu participanții la această conferință pentru
că este o situație foarte rară și acută în care deciziile trebuie să fie
rapide. La nou-născut farmacologia este alta, abordarea este alta.
– Nu există protocoale pentru asemenea cazuri?
– Există protocolul de tahicardie, protocolul european de
abordare a tahicardiilor, dar aici ne lovim de problemele medicale. De exemplu,
protocolul internațional spune că în tahicardie trebuie să iei măsurile 1, 2, 3
etc. Ce face asistentul de pe mașina tip B2 (doar cu asistenți și voluntari),
la punctul 2, de exemplu, în condițiile în care un ordin al ministrului
sănătății spune „stop!“: asistentul nu are voie să administreze antiaritmice
intravenos, nici măcar la sfatul medicului. Un protocol e definit prin faptul
că are o serie de măsuri obligatorii – ori le aplici, ori nu. Dacă nu aplici
protocolul de tahicardie pe care l-ai învățat, faci malpraxis. Avem un ordin de
ministru care te obligă să faci malpraxis.
– Doctorii au și ei restricții?
– Da. Există pe stradă, de exemplu, un accident auto: pacientul
a intrat cu pieptul în volan și a făcut pneumotorax. În mod normal, ca să
evacuezi lichidul și să-i permiți omului să respire ar trebui să faci ceea ce
se numește drenaj toracic. Toți medicii specialiști de medicină de urgență
învață această procedură. În momentul în care lucrezi pe ambulanță n-ai voie
să-l faci, dar ai voie dacă lucrezi pe ambulanța de la SMURD, deși medicul are
aceeași calificare de specialist în urgență. Dacă vine C1 (ambulanță SMURD), îi
face manevra și scapă cu viață. Dacă vine C2, chiar dacă doctorul știe s-o facă
și are cu ce, nu are voie s-o facă, deci pacientul moare. O altă anomalie:
abordul intravenos și cel intraosos, pentru a realiza o perfuzie. Echipajul de
tip PA (prim ajutor), cele cu pompieri, au dreptul să facă abord intraosos,
echipajele cu asistenți nu.
– Și care ar fi soluția pentru a elimina aceste anomalii, cum le
ziceți dv.?
– Ne străduim de opt ani să le „dregem“, mai cu binele, mai cu
țipete și tot nu reușim. Ne punem speranța că după șirul acesta de conferințe
și mese rotunde se va întâmpla ceva. Vom avea și discuții de genul acesta;
încercăm să punem lucrurile pe un făgaș corect. Există o problemă, este
evidentă, hai să găsim o soluție! De aceea invităm factori de decizie, rectori,
decani, profesori, secretari de stat. Căci, totuși, sunt opt ani de când spunem
lucrurile acestea.
