Prima dintre ele este cea a unui
sugar adus la camera de gardă a
spitalului
orăşenesc unde lucram. Bolnavul,
afebril, cu o bună stare de
nutriţie, vioi,
prezenta o erupţie rujeolică, dar
fără
semne de afectare pulmonară sau a
altor
funcţii ori organe. L-am retrimis
la domiciliul
din comuna unde locuia, cu
medicaţ
ie simptomatică şi cu recomandarea
de a fi revăzut de medic şi
zilnic de
asistentă. După patru zile,
copilul a
decedat la domiciliu, nerevăzut
de
medicul de dispensar, absent
nemotivat
de la serviciu, şi nici de
asistentă. Am
aflat de deces când am fost
chemat cu
registrul de consultaţie la
comandantul
Miliţiei, pentru copii, după
registrul de
consultaţii, solicitându-mi-se şi
o
declaraţie. Am fost informat că
familia
făcuse reclamaţie, că s-a deschis
un
dosar şi că voi fi chemat la
Serviciul
medico-legal judeţean pentru a
asista la
necropsie. Acolo, în faţa
medicului legist,
om cu mare experienţă
profesională, şi a
coordonatorului de pediatrie al
regiunii, am asistat, ca la Judecata de
Apoi, la
necropsie. În final, cei doi au
conchis
asupra nevinovăţiei mele,
coordonatorul
şi-a asumat răspunderea pentru
pregătirea mea profesională şi
dosarul a
fost închis.
A doua întâmplare s-a petrecut un
deceniu mai târziu, când, în urma
concursului susţinut, revenisem
în
Bucureşti. Atunci, ca delegat al
Ministerului
Sănătăţii, am fost trimis cu un dosar
al decesului prin peritonită
apendiculară
al unui copil şcolar. Dosarul
fusese trimis
spre analiză şi concluzii
regretatului
profesor Dan Setlacec, pe atunci
şeful
clinicii de Chirurgie a
Spitalului Fundeni.
M-a primit cu bunăvoinţa-i bine
cunoscută,
a luat dosarul şi mi-a spus să
revin peste trei zile. Ceea ce am
şi făcut.
În ziua respectivă, distinsul
Profesor mi-a
restituit documentaţia care
cuprindea şi
referatul său. Mi-au rămas în
minte
pentru totdeauna cuvintele sale:
„Domnule
doctor, spuneţi celor ce v-au
trimis şi
familiei că oriunde în lume se
poate muri,
chiar de apendicită, fără ca,
neapărat,
medicul să fie vinovat“.
„Quod erat demonstrandum!“
Bineînţeles că pe atunci nu
existau
colegii ale medicilor, dar
garanţia morală
şi cuvântul marilor valori
reprezenta un
verdict ireversibil.