Spectaculoasă și
chinuitoare. Mai mult chinuitoare decât spectaculoasă. Așa definește dr.
Mircea Hogea chirurgia generală, specialitate pe care o practică la Brașov
din 1995. În douăzeci de ani, a înțeles cu certitudine un lucru: nu există
intervenție de rutină. Și de fiecare dată trebuie să te întrebi dacă ai fi
putut face mai mult.
– De ce ați ales chirurgia generală?
– În necunoștință de cauză. Când ești student sau tânăr
absolvent, nu știi mare lucru nici despre medicină, nici despre ce te așteaptă
în specialitate. Și-atunci ai tot felul de imbolduri, de dorințe. Chirurgia
pare spectaculoasă: ai impresia că vindeci cu mâna ta, că faci bine oamenii.
Probabil că așa am ales-o, dar chiar n-am știut ce înseamnă și nici ce
m-așteaptă.
– E spectaculoasă, dar e chinuitoare. Nicio profesie nu e
făcută astfel încât să zici: „Ce viață bună am și ce fericit sunt!“. Ai
satisfacții, dar vin încet-încet. Mai mult e chin decât satisfacție. Și multă
muncă. Mult prea multă muncă.
– Întorcându-vă în timp, ați fi ales
altceva?
– M-am gândit întotdeauna ce ar fi trebuit să aleg. Că,
nu o dată, când mă uit la colegii din alte specialități, văd că parcă-s mai
liniștiți, mai relaxați, mai au un program, familie. Dar până la urmă tot asta
aș alege.
– Cum arată chirurgia în Brașov? Plusuri și
minusuri la spitalul în care practicați?
– Cum arată? Binișor din anumite puncte de vedere. Nu
bine, din altele. Binișor, pentru că măcar blocul operator este în regulă,
dotările sunt destul de bune. Spitalul e pe jumătate renovat, pe jumătate
urmează să fie renovat, la acest aspect nu stăm așa de bine, dar se va face în
curând și sper că într-un an să fie și din perspectiva condițiilor hoteliere
mult mai bine. Dar, din perspectiva sălii de operație, nu putem să ne plângem.
Bine, ne plângem, tot timpul ne plângem, dar nu sunt probleme mari. Cele mai
mari sunt cu personalul, n-avem destui oameni, așa e în tot sistemul. Nu avem
destule infirmiere, nu avem destule asistente. Medici sunt, cel puțin la
chirurgie.
– Ce fel de intervenții puteți face? Sunt
cazuri pe care le trimiteți în alt centru?
– Facem aproape tot ce ține de chirurgia generală. Sunt
foarte puține cazuri care chiar sunt de o complexitate foarte mare – unele
politraumatisme – și ajung să fie redirecționate, dar de obicei se rezolvă la
noi peste 90%.
– Câte gărzi faceți într-o lună obișnuită?
– Două, dar am colegi care fac mult mai multe.
– Și dv. de ce faceți mai puține?
– Am mult de operat și în afara urgențelor. Dacă aș mai
face și patru-cinci gărzi, chiar că n-aș mai putea face față. Oricum, programul
începe luni dimineața și se termină duminică după-amiază. Sâmbăta și duminica
sunt doar pe jumătate libere. Secțiile sunt pline de obicei. Știi când începi,
niciodată nu știi când termini ziua.
– Cât de bine colaborați cu medicii din celelalte
specialități?
– În general bine. Nu sunt probleme deosebite. Te ajuți,
este imposibil altfel, nu poți să faci totul singur. Bolnavii de obicei nu vin
cu o singură boală. Sau vin cu una și pleacă cu mai multe. (râde) Cu mai
multe diagnostice. Pentru că sunt depistați în spital. E riscant să pui un
pacient pe masa de operație fără să fie bine investigat înainte. Au fost
probleme când am avut nevoie de un consult și nu putea fi făcut pentru că era
ocupat specialistul, dar nu cât să pună în pericol siguranța pacientului. E
drept că nu o dată trebuie să pui mâna pe telefon și să rogi un coleg pe care-l
cunoști și să îi zici: „Hai, băi, te rog, vino să-l vezi pe omul acesta“. Dar
se rezolvă.
– Care sunt cele mai mari provocări cu care
se confruntă un chirurg la Brașov?
– Problema e să știi ce poți și ce nu poți să operezi.
Mai degrabă, provocarea e una individuală: să știi când, cum, ce, cât, când să
intri, ce să faci – vorbesc de cazurile mai dificile. Zilnic te lovești de
ceva. Rutina e doar aparentă. Sunt operații pe care le-am făcut și de o mie de
ori, iar, când o faci a o mie una oară, tot e altceva. Înainte să mă apuc de
chirurgie, vedeam în filme sau prin cărți cum iese doctorul din operație,
aruncă mănușile, e fericit, a terminat. Nu-i așa, în realitate, nici pe
departe. Când ieși din operație, începi să te gândești ce va fi după-amiază, ce
va fi mâine, ce complicații pot să apară. Până să poți să zici că ești liniștit
și mulțumit de ce-ai făcut, ai de așteptat, cel puțin până pleacă bolnavul
acasă. Sau poate și după aceea. Gândurile abia încep cu adevărat când ieși din
sala de operație, nu te poți relaxa. Eu nu am cea mai bună structură psihică,
după ce termin operația, atunci încep să mă gândesc: oare nu era mai bine să
fac altfel? Niciodată nu sunt mulțumit de ce am făcut. Ăsta e chinul meu. În
medicină trebuie să fii perfecționist. A fi perfecționist înseamnă a te chinui.
Dar sunt situații deosebite, în care nu știi când să te oprești sau nu știi
nici dacă să începi. Dacă mă uit acolo și văd ceva ce nu putem face, chiar dacă
spun că nu putem face nimic, că e prea avansată boala, stau și mă gândesc: oare
undeva în lumea asta s-ar fi putut face mai mult? Dacă sunt convins că nu se
putea face niciunde în lume mai mult, atunci asta e situația, nu-i poți face pe
toți bine. Dacă e altfel, atunci e dezastru.
– Au fost dezbateri intense în ultimele
luni privind problema „plicului“ și a dreptului pacientului la recunoștință.
Cum se vede situația de la Brașov?
– La Brașov se vede un pic în ceață, mai ales că în
ultimele săptămâni au fost chiar la noi în spital niște probleme cu
procuratura. Nu la noi pe secție, pe alte secții. Sistemul sanitar de la noi
este așa cum este. Banii din sănătate sunt atâția. Cât permite societatea, că
noi n-avem nici nivelul Germaniei, nici al Austriei. Asta e România. Tot timpul
spunem că ar trebui să fie mai mulți bani în sănătate. Știu eu dacă și există
banii ăștia? Dar recunoștința sau plicul nu trebuie să fie problema. Problema
trebuie să fie să știi că ai făcut treaba bună. Le-am spus atâtor bolnavi:
pentru mine, bucuria este să te văd că ai plecat sănătos. Atunci chiar sunt
fericit. Poți să-mi dai ce vrei, dar eu atunci sunt bucuros, că te-ai făcut
bine.
– Poate trăi un chirurg numai din banii
aduși de salariu?
– (oftează) În principiu, nu prea poate. Depinde și ce
dorințe ai. Când stai să te gândești, muncind mult, nici nu prea ai timp de
altceva, așa că ar trebui să poți trăi din salariu. Dar dacă vrei să mergi la
un congres, dacă vrei să-ți cumperi ultimele cărți, nu ai cum să acoperi totul
din salariu. Există tot felul de posibilități: poți face mai multe gărzi, poți
să lucrezi în privat, poți să găsești alte surse. Dar nu asta este soluția.
Soluția pleacă de la organizare, de la cei care conduc sistemul. Acel 25% nu
rezolvă nimic. Pentru că există până la urmă o inechitate: nu toată lumea
lucrează la fel, nu toată lumea stă la fel de mult în spital. Munca noastră nu
e normată. Eu n-am o normă: atâtea operații fac pe săptămână, pe lună, pe an.
Faci câte trebuie să faci, câte ești solicitat. Cât despre suplimentarea
veniturilor, gărzile sunt plătite cum sunt plătite. Când vine sfârșitul lunii
și primești salariul după ce ai făcut nu știu câte gărzi, sunt niște bani în
plus, într-adevăr. Dar dacă stai să te gândești ce-ai făcut în zilele alea de
gardă, cât te-ai chinuit, câte nopți ai pierdut, nu merită. Și dacă faci foarte
multe gărzi, ești obosit și poți să greșești.
