Dacă aș întreprinde un sondaj printre cititorii acestei rubrici,
întrebându-i care poate fi profesia celui care semnează citatul alăturat, am certitudinea
că nu puțini ar răspunde că medicina este îndeletnicirea sa de bază. Dacă aș
continua să lărgesc gama răspunsurilor pe această temă și aș întreba care ar fi
specialitatea medicală a autorului citatului, cred că multe răspunsuri s-ar
îndrepta spre medicina de reabilitare, neurologie sau medicină internă, adică
domenii care se ocupă cu suferința de durată și care au în grijă pacienți
cronici, greu vindecabili. Ei bine, pentru cei ce nu cunosc numele, David
Gelernter nu e medic, ci un pacient cronic.
La 24 iunie 1993, poșta i-a adus la Universitatea Yale, unde
predă și în prezent, un colet, pe care Gelernter l-a desfăcut imediat. Coletul
conținea o bombă expediată de Ted Kaczynski, anarhist și terorist al cărui caz
era cunoscut sub numele de „Unabomber“. În 1998, Kaczynski a fost condamnat la
patru termene de închisoare pe viață, fără posibilitatea de eliberare
condiționată, pentru uciderea a trei persoane și rănirea gravă a altor 23 de
nevinovați. Unabomber și-a ales victimele din rândul celor care, sub o formă
sau alta, erau implicați în domeniul tehnologiei moderne, urâte de criminal din
motive doar de el știute. Întâmplător, Gelernter a fost o victimă nepotrivită
pentru țelurile teroristului, întrucât la acea dată era deja cunoscut ca un
critic deschis al tehnologiei moderne și al implicațiilor acesteia asupra
vieții de zi cu zi. Dar incidentul l-a costat scump pe profesorul de
calculatoare de la Yale: el și-a pierdut abilitatea de a folosi mâna dreaptă și
ochiul drept. Accidentul a lăsat urme serioase în ceea ce privește atitudinea
victimei față de societatea americană, dar sprijinul primit din partea familiei
și a comunității a ajutat recuperarea psihologică și i-a permis lui Gelernter
să-și continue activitatea profesională și publicistică. Citatul alăturat
dezvăluie însă existența unei suferințe cronice, cel puțin organică, și indică
faptul că autorul se încadrează în acel imens grup de indivizi care poartă cu
ei, până la sfârșitul vieții, suferința provocată de o afecțiune cronică.
Pentru că medicina de azi, dezvoltată și atotputernică în nenumărate direcții,
are ca efect înmulțirea pacienților suferinzi cronic de o situație patologică
care poate fi ținută în frâu, dar nicidecum vindecată.
Gândurile mă întorc – cu o frecvență oarecum supărătoare – spre
anii studenției mele și ai întâlnirii cu primii pacienți din lunga mea carieră
de medic. Îmi aduc aminte perfect de pacienții suferinzi de o maladie cronică,
care-i apropia cu pași rapizi și zi de zi de momentul dispariției. Unora dintre
ei, boala le „promitea“ o suferință teribilă și o moarte cumplită. Insuficiența
respiratorie cronică se termina în asfixie, insuficiența renală cronică în edem
pulmonar, insuficiența hepatică în comă, iar maladia canceroasă era practic
imposibil de tratat și apariția metastazelor era doar o chestiune de timp. Din
fericire, lucrurile au luat, în această ultimă jumătate de secol, o întorsătură
pozitivă. Numărul pacienților afectați de o maladie cronică e în permanentă
creștere, însă afecțiunea e ținută în frâu de un arsenal terapeutic variat și
se poate spune că, în general, pacientului cronic i se asigură o viață relativ
confortabilă, reglată de medicamente.
Același fenomen caracterizează prognoza traumatismelor. Îmi
închipui că un accident groaznic precum cel al lui David Gelernter, dacă ar fi
avut loc 50 de ani mai devreme, s-ar fi soldat cu decesul victimei. Dar
războaiele din Coreea și Vietnam au schimbat complet modul de abordare a
traumatismelor provocate de arme de foc și explozibile, ceea ce face ca în ziua
de azi numărul veteranilor de război grav accidentați în timpul serviciului
militar, dar rămași în viață și cel puțin parțial recuperați, să crească în mod
constant. Ceea ce nu înseamnă că și suferința a dispărut odată cu pericolul
morții. Ea rămâne, sub diverse forme, și afectează într-o măsură mai mare sau
mai mică activitatea cotidiană a supraviețuitorului. Și aici intervine remarca
extrem de corectă a profesorului de la Yale.
Nu sunt psiholog și nici nu voi cădea în capcana de a mă
aventura într-un domeniu ce nu-mi aparține. Dar nu am dubii asupra faptului că
mulți suferinzi cronici găsesc de-a lungul timpului o cale pentru a se
desprinde de efectele negative ale afecțiunii cronice și reușesc să se întoarcă
la o activitate cotidiană care să le permită o existență fizică și morală
decentă și satisfăcătoare. Fără discuție, această abordare a suferinței cronice
e merituoasă și conține elemente ce pot fi considerate ca făcând parte dintr-un
amalgam de caracteristici aparținând personalității puternice, capabile să se
ridice deasupra bolii și suferinței. Aceia dintre noi care se ocupă de
tratamentul durerii cronice cunosc prea bine aspectul psihologic al acestei
suferințe. Doi pacienți, suferind de o afecțiune acompaniată de durere
permanentă la nivelul 5 pe o scară de la 0 la 10, se vor referi la durere în
mod complet diferit. Capacitatea de a îndepărta durerea din gândul care te
transformă în victimă face diferența dintre doi pacienți, sau mai bine zis
desparte lumea optimistului de cea a celui care vede totul în negru.
Necesitatea de a accepta suferința cronicizată ca făcând parte din însăși
existența individului e într-atât de evidentă încât în ziua de azi tratamentul
antidepresiv face parte din arsenalul medicamentos al durerii cronice.
Amploarea suferinței cronice e greu de apreciat și măsurat, dar
anumite date din literatură menționează că aproximativ 50% din adulți suferă de
o afecțiune ce produce durere de lungă durată. Prin urmare, lupta continuă cu
durerea e apanajul civilizației moderne. Ea necesită nu numai un tratament
adecvat, dar și o permanentă activitate de susținere a moralului celui aflat în
suferință. Am senzația că și Gelernter a trecut prin momente extrem de dificile
până în faza în care a putut emite fraza alăturată, care indică o atitudine pozitivă
față de boală și suferință.
Dar aș vrea să semnalez și un alt aspect, cu o conotație
negativă. În fața mea se perindă două „cazuri“ – doi confrați, amândoi în jurul
vârstei de 60 de ani, afectați de aceeași maladie, diabetul zaharat. Negarea
bolii îi face pe ambii colegi să aparțină grupului de pacienți grav loviți de
consecințele nefaste ale unui diabet neglijat. În aparență, ei au urmat sfatul
lui Gelernter și nu au dat o permanentă atenție problemelor medicale!
Neglijența se plătește și devine cu atât mai supărătoare cu cât afectează doi
profesioniști care cunosc perfect consecințele unei boli netratate la timp.
Pe vremea studenției mele se dădea o importanță exagerată
prevenirii bolilor, poate pentru că mijloacele de a trata nu se aflau la dispoziția
unei societăți ce se considera avansată, dar care „progresa“ cu pași repezi...
înapoi! Acum ne întoarcem la ideologia prevenirii bolilor, prin depistarea
precoce, prin abordarea unui sistem de viață corect privind alimentația,
activitatea fizică, evitarea consumului exagerat de alcool și îndepărtarea de
tutun. Această campanie mondială de prevenire a bolilor cronice are rezultate
ce se resimt pe tot mapamondul. Dar pericolul apariției unei maladii cronice, a
unei suferințe de durată, rămâne permanent.
O atitudine pozitivă, de luptă împotriva efectelor psihologice
ale suferinței, așa cum o dovedește Gelernter, care continuă să activeze, să
conferențieze și să scrie, acesta e drumul pe care trebuie să-l ia pacientul
cronic. Pentru că, așa cum au spus-o mulți înaintea mea, alternativa e mult mai
periculoasă.
 „Se pare că oamenilor le este foarte greu să se concentreze mult timp
asupra suferințelor lor și să acorde permanent atenție problemelor lor
medicale.“
(David
Gelernter, n. 1955) |
