În capitala Moldovei, la doar două minute de
mers pe jos de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, se află Casa memorială
„George Topârceanu“. Puţină lume ştie însă de acest muzeu dedicat vieţii şi
operei „poetului tuturor anotimpurilor“. Dornic de a afla cât mai multe, am
trecut pragul căsuţei şi am aflat cele mai frumoase lucruri despre viaţa şi
opera omului George Topârceanu.
Aici, în incinta Casei memoriale „George
Topârceanu“ din dulcele târg al Ieşilor, ne întâmpină Iulia Mihalache, custodele acestui muzeu.
– Pentru
început, vă rog să conturaţi un scurt istoric al acestui frumos muzeu.
– Aici, pe strada Dimitrie Ralet, la numărul
7, este ultima adresă a „chiriaşului grăbit“ al literaturii române sau a
„poetului tuturor anotimpurilor“, George Topârceanu. Este căsuţa în care şi-a
petrecut ultimii cinci ani din viaţă. El, de fapt, era bucureştean. S-a născut
în anul 1886, la Bucureşti, din părinţi ardeleni. Mama, Paraschiva Coman,
originară din Săliştea Sibiului, maestră în arta ţesutului de covoare, a venit
la Bucureşti, la invitaţia doctorului Davila, pentru un serviciu mai bun.
Ajunge maestră ţesătoare la azilul de fete „Elena Doamna“, unde îl va cunoaşte
pe viitorul ei soţ, Ion Topârceanu, originar de pe lângă Topârcea, aproape de
Ocna Sibiului. Cojocar de meserie, Ion Topârceanu a cunoscut-o pe Paraschiva
Coman şi au pus bazele unei căsătorii, din care au rezultat trei copii: Raliţa,
sora mai mare a poetului, poetul Gheorghe şi Alexandrina. În total, aveau însă
cinci copii, pentru că Paraschiva a mai fost căsătorită înainte, de unde mai
avea doi copii: Ana şi Ion. Subliniez acest lucru pentru că Ion, din prima căsnicie
a Paraschivei, a devenit un nume foarte cunoscut: este vorba de sculptorul Ion
Mateescu, cel care a realizat bustul lui Mihai Eminescu din parcul Copou. Şi în
gară la Buşteni, mai există o statuie realizată de fratele poetului. O perioadă
chiar a locuit aici la Iaşi, pe strada Armeană, la numărul 8. Talentat de mic,
George Topârceanu a început să scrie din clasa a III-a. A făcut liceul „Matei
Basarab“ la Bucureşti, şi-a luat bacalaureatul la „Sf. Sava“ şi, pentru că era
foarte talentat la literatură şi strălucit la gramatică, profesorul lui de
atunci i-a găsit serviciu la ziarul „Adevărul“ din Bucureşti, ocazie cu care a şi
publicat o poezie foarte frumoasă, plină de inteligenţă şi umor, care l-a uimit
pe Garabet Ibrăileanu, mentor la „Viaţa românească“, pe atunci la Iaşi. L-a
impresionat atât de mult încât a vrut să-l cunoască personal şi l-a invitat la
Iaşi. I-a oferit funcţie şi onorariu pe măsură, numai să vină la „Viaţa
românească“ şi să scrie tot, căci tot ce scrie el încape în „Viaţa românească“.
Cu greu, a acceptat poetul, pentru că, după terminarea claselor de liceu, se
îndrăgostise de o fată foarte frumoasă, Victoria Iuga, de la Nămăeşti, judeţul
Argeş; era fiica adoptivă a gazdelor de la Nămăeşti, unde părinţii cumpăraseră
casa. Dar vine totuşi să vadă Iaşiul, „măcar să-l vadă“, cum îi spune Garabet
Ibrăileanu: „Treaba dumitale dacă-o să rămâi sau nu, dar vino măcar şi-l vezi“.
Vine şi-l vede. Urcând însă pe Râpa Galbenă, simte că parcă aici s-ar fi născut
şi… a rămas al Iaşiului definitiv, a devenit moldovean. Chiar a avut o lucrare:
„Cum am devenit moldovan“. Primit cu braţele deschise la „Viaţa românească“, Topârceanu
devine subsecretar al revistei, iar mai apoi corector; cunoştea o gramatică
deosebită, era traducător, critic literar. La „Viaţa românească“ se petrece
toată trandafiria vieţii sale, deoarece aici vor apărea primele volume. Este
vorba de „Balade vesele şi triste“, „Migdale amare“, „În gheara lor“, un volum
de proză pe care îl scrie după ce vine din prizonierat, şi tot aici îşi face
cei mai de seamă prieteni: Mihail Sadoveanu, care i-a fost mai ceva decât un
frate, Garabet Ibrăileanu, care l-a adus la Iaşi şi chiar l-a ţinut în gazdă în
primele săptămâni, Demostene Botez, care-i va dărui această căsuţă spre a fi
locuită, şi, nu în ultimul rând, Otilia Cazimir, o poetă foarte cunoscută şi
iubită de copii. După ce „Viaţa românească“ îşi mută sediul la Bucureşti, cei
patru buni colaboratori ai revistei – Mihail Sadoveanu, George Topârceanu,
Demostene Botez şi Garabet Ibrăileanu – pun bazele unei noi reviste, „Însemnări
literare“ (1919), dar nu aveau sediu. Atunci, Demostene Botez pune la dispoziţia
„Însemnărilor literare“ o anexă a casei mari a familiei Botez – bucătăria de
vară. Aici îşi va desfăşura activitatea această revistă, condusă de Mihail
Sadoveanu, un om foarte bogat, şi George Topârceanu, care avea o inteligenţă
rar întâlnită.
– Practic,
bucătăria s-a transformat în redacţie de revistă, iar astăzi, în anul 2012,
este casă memorială. Noi acum ne aflăm în hol…
– Da. Din holul casei se intră în aşa-zisa
bucătărie a poetului. Sunt, de fapt, trei încăperi mai mici, cu tot cu hol.
– Să păşim
în camera din stânga, în bucătărioară…
– În bucătărioara unde Topârceanu, trebuie să
subliniez, citind din cărţi, avea o colivie în care ţinea papagali. Papagali
care îl trezeau la orice oră din noapte. Noi am amenajat-o ca o mică sală de
muzeu. Aici este un tablou care reprezintă Spiridonia, la 1826, casa pădurarului
care a fost demolată, dar pe care am prins-o când am venit aici.
– Casa
pădurarului ce reprezintă?
– În această casă locuia un pădurar pe care
el îl cunoştea şi cu care mergea mereu la vânătoare. Pe lângă numeroasele
meserii pe care le-a avut, George Topârceanu a fost şi vânător, fotograf
amator, pescar… Juca şi şah în grădina casei lui Mihail Sadoveanu.
– O
altă cameră. Ce este inedit aici?
– Am păşit în camera de zi sau fosta redacţie
a „Însemnărilor literare“, unde poetul îşi avea biroul, cu obiectele de scris.
Toate sunt din marmură: suport pentru toc, scrumieră, un sfeşnic, o fotografie
de-a lui, cu căciulă şi palton cu guler înalt. Avea o mare frică de microbi.
Era foarte sensibil. Spune la un moment dat că s-ar fi îmbolnăvit din apa cişmelelor
Iaşiului. Apoi, o bibliotecă rotativă, o etajeră pe care sunt expuse câteva
dintre obiectele care au aparţinut poetului: suporturi pentru ceştile de cafea,
o râşniţă veche de cafea, o scrumieră şi pipa cu suport. Topârceanu era un
fumător
înrăit, bea multă cafea, cam o litră pe zi. Mai vedeţi un sfeşnic şi o
caricatură realizată de Ioan Sava, care redă toate trăsăturile poetului.
– Care
erau acestea?
– De exemplu, cea de „chiriaş grăbit“, îl
vedeţi că este în continuă mişcare; de fapt, aşa era, avea o fire foarte agitată.
Era saşiu, avea ochii încrucişaţi, nasul puţin coroiat, semăna cu mama sa.
Purta o tunică de catifea, cu multe buzunare, de licean întârziat. Era un tip
foarte îngrijit, pedant, avea unde să-şi pună oglinjoara, batista, pieptenele.
Purta baston de promenadă, din trestie, o pălărioară cu boruri foarte înguste şi
pantofi cu toc puţin înălţat.
– Aici
vedem că pasiunea de fotograf a lui George Topârceanu este bine evidenţiată.
– Sigur că da, sunt aparate de fotografiat
cu burduf, din cele mai vechi tipuri, dar care costau foarte mult, negative pe
sticlă efectuate de poet. Topârceanu este cel care a inventat şi cinematografia
în relief; puţină lume ştie asta. Există documente în acest sens, numai că nu a
avut bani să breveteze descoperirea sa. Oglinzile concave erau foarte
costisitoare, trebuiau ataşate pe spătarul scaunelor de cinema şi nu prezentau
prea multă siguranţă. De aceea, Topârceanu a lăsat invenţia, pe care bineînţeles
au preluat-o alţii. Este vorba de un minicalculator, din primele tipuri, marca
„Produs“, la care şi-a adus contribuţia alături de marele fizician Ştefan
Procopiu. Era nelipsit din cabinetul lui Ştefan Procopiu, pentru că felul lui
de a fi, cu o ironie fină şi un umor hâtru, îl făceau să fie iubit de foarte
multe personalităţi şi în general de prietenii săi. Toţi l-ar fi ţinut în
atelier cât se poate de mult. Avem aici o lupă, pe care o folosea atunci când
pleca la vânătoare – vâna, dar nu mânca niciodată vânat, îl dădea prietenilor.
Plictisit fiind, până prietenii terminau cu vânatul, el stătea ore în şir
privind prin lupă florile, gâzele, orice mişcare fină, pe care apoi o prelucra
acasă. Aşa au ieşit aceste giuvaere din literatura română – „Rapsodiile de primăvară“,
„Rapsodiile de toamnă“ – pe care ni le-a lăsat cu atâta căldură.
– 1955
este anul în care Otilia Cazimir spunea despre pasiunea pentru fotografie a lui
George Topârceanu că: „era şi fotograf amator, am câteva cutii cu clişee. Mereu
îşi cumpăra aparate şi Kodak-uri cu burduf pe care să le dreagă şi le strica
definitiv“.
– Era pasionat! Odată, mergând la Viena, a văzut
un domn cu o motocicletă foarte interesantă şi, întrebându-l despre fiecare
piesă în parte, l-a făcut de a demontat-o definitiv, apoi a luat-o la fugă
pentru că nu mai ştia cum să o pună la loc.
– Acolo,
în dreapta, sus pe perete, este un barometru…
– Sigur că da, este un barometru care i-a
aparţinut poetului, se folosea de el când mergea la vânătoare. Avem o machetă
intitulată „Grenadierul“ sau „Ultima grenadă a caporalului Muşat“, după care
fratele său, Ion Mateescu, a realizat o statuie în gară la Buşteni. I-a făcut şi
lui Topârceanu un bust, de care însă nu era prea mulţumit. Atâtea şuturi i-a
dat, în pivniţa Otiliei Cazimir, până l-a distrus de tot. Spunea că-i aduce
ghinion.
– Un
colţ dedicat lui Demostene Botez?
– Da. Aminteam, mai devreme, că această căsuţă
a fost donată de Demostene Botez, prieten şi coleg cu Topârceanu. Avem un
tablou pictat în ulei de Paul Verona, în anul 1961, şi un bust, realizat de
Constantin Baraschi, „Portret în bronz“. Toate sunt donaţii ale fiului său,
Radu Botez.
– Vin
vizitatori aici, la dumneavoastră, în acest mic colţ al scriitorilor?
– Sigur că
da, avem vizitatori. Sunt perioade însă când numărul lor mai scade – la început
de an şcolar, de exemplu, când ei sunt ocupaţi cu orarul, cu practica. Dar apoi
vin. Vin mai ales vara, chiar din ţară: Bucureşti, Brăila, Sibiu, Braşov. Le
place Iaşiul, la fel ca lui Topârceanu, şi ne bucurăm de asta. Auzind ghidajul,
aceştia mai trimit şi pe altcineva; vin clase de elevi îndrumate de profesori,
învăţători, chiar şi copii de la grădiniţă, pentru că Topârceanu a scris în
special pentru copii. Foarte mult a iubit copiii, deşi a avut numai unul
singur, tot Gheorghe, care a ajuns în final profesor de muzică la liceul din
Rudeni. Topârceanu a scris minunat pentru copii: „Balada unui greier mic“,
„Rapsodiile de primăvară“, „Bivolul şi coţofana“, „Leul deghizat“, poezia „La
Paşti“, foarte mult recitată de copii… A iubit foarte mult şi necuvântătoarele,
a remarcat la ele inteligenţa. Prin Topârceanu, au căpătat grai. 
