Dimitrie
Barilă (1624–1693), cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, mitropolit al
Moldovei, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 2005, a fost unul din primii
cărturari români, primul poet cult şi totodată traducător. În Iaşi, pe str. Anastasie
Panu, la numărul 54, vizavi de Palatul 
Culturii, găsim muzeul care-i poartă
numele. Am aflat ce cuprinde acesta, dar şi ce rol a jucat pentru cultura
noastră Dosoftei, din dialogul cu muzeograful Mirel Cană, şef de obiectiv.
– Suntem în incinta Muzeului „Sf. Ierarh
Dosoftei Mitropolitul“. Vă rog să punctaţi câteva lucruri despre biografia cărturarului.
–
Personalitatea marelui ierarh nu este, din păcate, suficient de bine cunoscută.
Ea se înscrie în două dimensiuni: una de identitate religioasă, cealaltă de
activitate de cărturar. De Dosoftei se leagă unul dintre marile evenimente
cultural-istorice, cu urmări deosebite în privinţa dezvoltării limbajelor
culturale: înlocuirea limbii slavone, ca limbă de cult şi a cancelariei domneşti,
cu româna. Este pentru prima oară când limba română devine creatoare de cultură.
Până în acel moment, ea se răsfrângea doar în sfera culturii populare. Dosoftei
este şi primul nostru poet cult, el pune bazele limbajului românesc, în
Psaltirea în versuri.
– Ce ne puteţi spune despre clădirea care găzduieşte
Muzeul?
–
Face parte din ansamblul celor mai vechi clădiri din Iaşi, construită pe la
1679–1680, ca parte componentă a Curţii Domneşti, împreună cu Biserica „Sf.
Nicolae Domnesc“. Nu ştim ce destinaţie ar fi trebuit să aibă, sigur e că
Dosoftei, care tocmai mutase Scaunul mitropolitan de la Suceava la Iaşi, hotărăşte
ca aici să fie înfiinţată o tiparniţă, în 1680, a doua din Moldova. Prima
fusese instalată la Biserica „Trei Ierarhi“, cu aproape jumătate de secol în
urmă, şi dispăruse, se pare, într-un incendiu. Modelul ei este rusesc, adus de
la Moscova. Intervalul în care a funcţionat tiparniţa este numai de vreo şase
ani, dar producţia editorială a fost foarte mare – cărţi de cult în limba română,
necesare slujbelor religioase din biserici. După 1686, casa intră în anonimat
pentru multă vreme, nu se ştie ce s-a întâmplat, nu sunt mărturii. În perioada
modernă, primeşte destinaţii umile, până în 1970, când s-a hotărât înfiinţarea
acestui muzeu, destinat culturii române vechi.
– Ce pot vedea vizitatorii?
–
Multe exponate constând în iconografie religioasă, fiecare vitrină cuprinde
câte o icoană pe lemn din secolele XVII–XVIII, şi tipărituri, atât de multe
încât uşor putem reface istoria culturii române vechi. Dintre exemplarele
foarte valoroase, v-aş enumera pe cel mai vechi, care este unicat, 
un Pateric
de la 1350, apoi „Apostolul“, de la 1559, primul text scris în limba română de
dimensiunile unei cărţi. După aceea, „Viaţa Sfinţilor“ aparţinându-i lui Ştefan
cel Mare. Ajungem apoi la monumentul limbii române, Biblia de la Bucureşti de
la 1688, la texte aparţinând marilor cronicari, reprezentanţilor Şcolii
Ardelene, încheind cu cărţile cărturarului Dimitrie Cantemir. Sunt şi câteva
traduceri ale mitropolitului Dosoftei: Psaltirea în versuri (1673), Acatistul
Precistei (1673) şi Evanghelie (Bucureşti, 1792), cu însemnări autografe ale
sale.
– Să păşim din trecut spre prezent. Săptămânal
organizaţi câte un eveniment interesant…
–
Da, „Salonul de literatură“, un cenaclu ajuns la ediţia a treia. A început în
1996 şi continuă, după o pauză de câţiva ani. La fiecare şedinţă participă
între 50 şi 100 de tineri, în general studenţi. Nu mă îndoiesc că în curând vor
debuta tineri scriitori care şi-au făcut ucenicia la acest salon de literatură.
