Hârtii.
Mormane de hârtii cu semnături şi ştampile oficiale zac astăzi pe holurile
Ministerului Sănătăţii. E mobilierul kafkian al unui minister găzduit în aceeaşi
clădire din care, cu 25 de ani în urmă, dădeau ordine Tovarăşu’ şi Tovarăşa.
Cei doi lideri comunişti care au croit cel mai de mucava-sistem politic din
istoria României. Un sistem în care arareori realitatea de pe hârtie chiar avea
un corespondent în realitatea nemijlocit trăită de oameni. Coincidenţă sau nu,
tradiţia este continuată până în 2015 de acest minister, subfinanţat, cu prea
puţini angajaţi dar cu mult prea mulţi şefi, cu semnături şi protocoale care,
adesea, valorează mai puţin decât hârtia pe care au fost scrise.
Cum
a fost, de pildă, protocolul semnat în urmă cu un an, în aprilie 2014, prin
care ministerul promitea Federaţiei Sanitas mărirea tuturor salariilor din sistem măcar cu 100 de lei. Cu 22 de euro
adică. Costul unui prânz decent la Paris. Sau al unui păhărel cu apă minerală
în cluburile din Dubai, unde premierul Victor Ponta îşi petrece vacanţele.
Guvernul
Ponta nu s-a ţinut de cuvânt. De altfel, cu excepţia bursei acordate rezidenţilor,
angajaţii din sistemul medical o duc astăzi la fel de prost ca în urmă cu trei
ani. Sigur, este lăudabil că Nicolae Bănicioiu, actualul ministru al sănătăţii,
a admis în timpul unui interviu televizat că un salariu decent pentru medicii
rezidenţi ar trebui să atingă suma de 5.000 de lei lunar. Dar din nou… realitatea
lor este atât de îndepărtată de realitatea noastră. Cu tot cu bursa oferită de
guvernul Ponta, 90% din rezidenţii români pot doar visa la cei 5.000 de lei pe
lună.
Cum
de multe ori dr. Dan Pereţianu a explicat în paginile „Viaţa medicală“, pentru
a atinge onorabilitatea financiară, într-o ţară ca România, este nevoie ca
salariul unui medic debutant să fie de două ori mai mare decât salariul mediu
pe economie. Constatarea este de altfel veche; încă din 1993 un raport al Băncii
Mondiale despre sănătatea românească menţiona acest lucru. La nivelul anului
2015, vorbim aşadar de aproximativ 1.500 de euro. Nu foarte departe de cifra
pomenită de ministrul Bănicioiu, dar la o distanţă enormă de realitatea prezentă.
Interesant
este că eterna scuză – „nu avem bani pentru salariile din sistemul sanitar“ –,
nu mai are acoperire în 2015. Premierul Victor Ponta s-a lăudat săptămâna
trecută cu încasări suplimentare la buget „în primele trei luni din 2015“ de un
miliard de euro! Doar în primele trei luni. Deci există bani pentru mărirea
salariilor tuturor medicilor rezidenţi până la acel 5.000 de lei pe lună menţionat
chiar de un ministru al guvernului Ponta. Şi ar mai rămâne destul şi pentru creşterea
salariilor asistenţilor medicali şi ale celorlalţi angajaţi din sistem.
Guvernul nu ne-ar face o favoare, ci doar şi-ar face datoria. Datoria de a-şi
respecta cuvântul dat. Datoria de a-i respecta şi în realitate pe cei pe care,
deocamdată, îi respectă doar pe hârtie şi în vorbe goale vânturate la
televizor.
Mulţi
experţi din afara sistemului medical susţin că simpla creştere a salariilor nu
va rezolva problemele sănătăţii româneşti. Îi contrazic. Turcia, buricul peşcheşului
şi sufletul şpăgii, acolo unde astfel de fenomene erau mult mai răspândite
decât sunt astăzi în spitalele noastre, a găsit soluţia. În urmă cu zece ani au
crescut salariile medicilor, stabilind venitul minim al acestora la 1.750 de
euro, existând posibilitatea creşterii lui în funcţie de anumite criterii de
performanţă. Astăzi, un medic turc câştigă în medie 4.500 de euro. Fenomenul şpăgilor
în spitale s-a diminuat considerabil, iar satisfacţia turcilor faţă de
spitalele lor publice a crescut până la 79%, peste încrederea în spitalele
private. Ştiţi câţi români se declară mulţumiţi de medicina practicată în
spitalele noastre publice? Doar un sfert – cel mai mic procent din Europa.
Principiul
aplicat în Turcia este simplu: orice om care-şi simte munca respectată şi
apreciată vine cu drag la serviciu. E mai binedispus, se poartă mai frumos cu
clienţii şi e mai performant. Ştiu că unui politician român, după o carieră
îndelungată în cea mai coruptă clasă politică din cea mai coruptă ţară europeană,
îi este greu să înţeleagă acest concept. Dar şeful Guvernului României este încă
tânăr şi poate învaţă şi altceva decât tupeu şi machiaverlâcuri.
Nu
pomenesc nimic despre medicii specialişti pentru că e clar că acest guvern nu
intenţionează să le mărească salariile. Proiectul de lege aflat în Parlament,
care prevede introducerea practicii private în spitalele publice, transferă creşterea
salarială necesară din responsabilitatea statului în cea a pacientului tratat
la cerere sau în regim privat. Dacă va fi aprobat în forma actuală, proiectul
respectiv nu va produce o creştere a veniturilor medicilor, ci scăderea
acestora, deoarece toţi banii primiţi astăzi în plicuri vor fi impozitaţi de
stat. Banii pacientului, nu ai statului, vor fi cei care vor menţine constant
venitul medicului. Vom acorda spaţiu larg de dezbatere acestui proiect foarte
important, despre care s-a scris pentru prima oară în „Viaţa medicală“.
Dar
cei aflaţi la baza lanţului trofic din sistemul medical, şi anume rezidenţii şi
asistenţii medicali, nu vor fi atinşi de acest proiect. Şi nici nu beneficiază
de vreo reprezentare viguroasă în faţa autorităţilor din partea organizaţiilor
lor profesionale. Cel puţin în epoca Vasile Astărăstoae, Colegiul Medicilor din
România a excelat prin ineficienţă în privinţa apărării drepturilor rezidenţilor.
Amintesc un singur episod: toamna lui 2013, când preşedintele Colegiului
solicita autorităţilor să dubleze salariile rezidenţilor, menţionând că cererea
este „ne-negociabilă“. Doar două luni mai târziu, fălosul „ne-negociabil“ al
domnului Astărăstoae se micise până la dimensiunea celor 140 de euro acordaţi
prin bursă rezidenţilor (şi nu tuturor!). Chiar şi acei bani au ajuns cu
întârziere mare la tinerii medici, fiind blocaţi birocratic, şi doar după
presiunea creată de presă.
Atunci
când vorbim despre situaţia tânărului rezident sau a asistentului medical în
România lui 2015, constatăm că aceasta nu s-a schimbat foarte mult în ultimul
secol. În 1938, scria în memoriile sale dr. I. Bordea, „medicul nu avea nicio
stabilitate şi prefectul făcea cu el ce voia“. Astăzi, la fel. Politicianul
poate face ce vrea cu tânărul medic. Deşi politicianul a muncit, a studiat şi a
riscat mult mai puţin decât orice rezident din anii terminali.
