Nu trebuie să ne mirăm că găsim un citat cum
este cel alăturat, în scrierile lui J. G. Buckwalter, fost vicepreşedinte
al companiei eHarmony şi responsabil cu cercetarea. Firma în cauză se
ocupă cu găsirea elementelor comune între două persoane, cu scopul creării unei
legături de lungă durată. În aparenţă, e vorba de încă o instituţie care se
ocupă cu peţitul, punând în legătură persoane care nu au reuşit să‑şi găsească
prin forţe proprii perechea în viaţă şi au nevoie de ajutorul altora. Dar
realitatea pare a fi complet alta: eHarmony îşi bazează activitatea şi
propunerile nu pe baza unor criterii banale (cum ar fi vârsta, situaţia
materială şi socială, obiceiuri şi hobbyuri), ci sugestiile sunt rezultatul
unui proces de cercetare amănunţită. Aşa cum se exprima unul din liderii
acestei organizaţii, nu e vorba de un simplu sistem de potrivire între două
persoane pe baza unor obiceiuri comune, ci de o abordare ştiinţifică, bazată pe
un proces profund personal şi emoţional. E deci de înţeles reacţia de nemulţumire
a unui specialist în procese psihologice-sentimentale, în faţa medicului obtuz
la suferinţele emoţionale ale pacientului, concentrat pe găsirea celui mai
potrivit tratament, fără a înţelege suferinţa spirituală a pacientului.
Cine-şi închipuie că această situaţie deloc
roză în relaţia medic–pacient e caracteristică noului mileniu, se înşală
profund. Una din imaginile rămase în memorie din timpul specializării mele la
Toronto, cu mulţi ani în urmă, a fost „consultaţia“ oferită de un medic urolog
unui membru al familiei mele, pe uşa cabinetului, între două convorbiri
telefonice, mesajul „oferit“ fiind o puternică suspiciune de neoplasm de
prostată.
O explicaţie a acestei stări de fapt e absenţa
educaţiei studentului în medicină privitor la starea sufletească a pacientului.
Cu alte cuvinte, aşa cum un pianist de succes nu poate începe a învăţa
instrumentul decât în fragedă copilărie, tot aşa medicul nu poate ajunge la un
nivel dorit de înţelegere a suferinţei psihologice a pacientului dacă subiectul
e complet absent din programul său de învăţământ. Am mai scris despre lipsa de
comunicare dintre pacient şi medic în realitatea de azi, atrăgând atenţia
asupra nevoii de a sta de vorbă cu pacientul, a-i asculta plângerile, a căuta
în antecedentele heredocolaterale acele amănunte esenţiale pentru diagnostic,
de a-l întreba pe cel din faţa ta despre obiceiuri, alimentaţie, activitate
fizică etc., în scopul înţelegerii mecanismului etiologic şi fiziopatologic
care a condus la situaţia morbidă.
Dar ceea ce descrie Buckwalter e cu mult
deasupra simplei comunicării cu pacientul. Intenţia sa e de a cere medicului să
caute şi să găsească ce se ascunde în spatele suferinţei fizice sau, mai bine
zis, care e expresia spirituală, sufletească, a acestei suferinţe. Nu, acest
subiect nu este, aşa cum s-ar putea crede, apanajul servitorilor religiei –
preoţi, rabini sau imami. Şi nu pentru că aceştia nu ar fi capabili să înţeleagă
frământarea interioară a omului bolnav, mai ales că mulţi dintre ei ştiu s-o
facă, şi obţin rezultate bune, în sensul că uşurează suferinţa, oferind uneori
nu numai sugestii orientate spre credinţă, dar şi sfaturi practice care să
ajute pacientul în lupta sa pentru a face faţă bolii. Dar nimic nu se aseamănă
cu ajutorul ce poate veni din partea medicului curant.
Spre deosebire de toţi ceilalţi, laici în materie de medicină, medicul
posedă cunoştinţele necesare pentru a înţelege maladia, cunoaşte magnitudinea
suferinţei fizice, înţelege perfect mecanismul fiziopatologic care a condus la
apariţia bolii şi are noţiunile necesare pentru a cântări şansele prognostice
ale bolii. Pacientul zilelor noastre doreşte şi are dreptul legal, moral şi
spiritual, de a primi toate datele legate de situaţia sa medicală. Pacientul de
azi doreşte să-şi cunoască prognoza, chiar în cazul unei grave maladii, pentru
ca să‑şi poată organiza nu numai gândurile, ci şi acţiunile în vederea tragicului
deznodământ.
Recunosc că nu am datele necesare pentru a cuantifica măsura în care
medicul de azi e pregătit, dornic şi apt de a construi cadrul de înţelegere a
suferinţei spirituale a pacientului şi de a acţiona nu în chip robotic, ci de
la caz la caz. De aproape o jumătate de secol trăiesc într-o societate în care
cel puţin o treime din populaţia ţării crede într-o putere supremă şi e gata
să-şi pună soarta în mâna ei. În aparenţă, aceştia sunt pacienţii care nu au
nevoie de suport psihologic din partea medicului, pentru că ei găsesc cu uşurinţă
ajutor prin simpla adresare către atotputernic. Dar şi aceşti pacienţi, în
ciuda aşteptărilor, au nevoie de ajutor psihologic. Ei doresc să ştie cât mai
mult despre boală şi mulţi găsesc resursele necesare pentru a pune toate
întrebările de rigoare, neuitând şi pe cea mai importantă şi mai greu de
răspuns, cea care se adresează prognozei. În cazul meu, de medic ATI, aceste
întrebări se referă în special la riscul anestezic şi chirurgical, întrebările
fiind precise şi pretinzând răspunsuri pe măsură. Convorbirea cu un pacient
aflat în insuficienţă respiratorie cronică, de pildă, cu un trecut cardiac
bogat şi care va fi supus unei intervenţii chirurgicale majore, nu poate să nu
includă aluzia, mai mult sau mai puţin directă, privitoare la sfârşitul nefast.
Medicul are doar două posibilităţi. Prima e cea a drumului uşor de luat,
dar complet ineficient – informaţii parţiale, încurajări în spatele cărora nu
se află nimic solid. Alternativa corectă e cea de prezentare a faptelor şi de
încercare de a găsi puncte pozitive chiar în situaţii ce par disperate. Am susţinut
dintotdeauna că medicina e o măiastră combinaţie de ştiinţă şi artă. Nu am
nicio îndoială că elementele de mai sus, parte integrantă a tratamentului, ţin
mai mult de artă decât de ştiinţă. Dar, în acelaşi timp, a pune în funcţiune
arta fără o solidă bază ştiinţifică nu poate da rezultatele scontate. Şi atunci
pacientul rămâne singur, confuz şi trist, în faţa unei situaţii care poate avea
un remediu medical, dar care nu e rezolvată din punct de vedere sufletesc.
Activitatea de cercetare a lui Buckwalter era
îndreptată spre găsirea partenerului potrivit pe lungă durată. Dar oare ar fi
el capabil să deschidă un nou domeniu de cercetare, acela de a găsi medicul
potrivit, din punct de vedere spiritual, pentru pacientul aflat în nevoie, un
medic capabil să rezolve problema medicală, dar în acelaşi timp apt să găsească
drumul spre sufletul pacientului?
 „În pofida faptului că personal nu-mi fac iluzii că cineva îmi poate uşura
durerea sufletească legată de incapacitatea mea fizică, superficialitatea
legăturii cu medicul meu îmi creează o senzaţie nedorită, de singurătate în faţa
invalidităţii mele.“ (J. Galen Buckwalter) |
