Membrii acestei profesiuni, la mare stimă în Statele Unite, sunt
cei care asigură îngrijirea și tratamentul cazurilor grave, în faza prespital.
Foarte bine pregătiți, cu responsabilitate formată printr-un antrenament
complex, paramedicii sunt capabili să: extragă răniții din imobilele și
vehiculele avariate, resusciteze pe cei aflați în stop cardio-respirator,
intubeze și instituie ventilația artificială, stabilească multiple căi de acces
intravenos, administreze medicația corespunzătoare, trateze la domiciliu și în
timpul transportului persoanele cu infarct miocardic acut, oprească
hemoragiile, calmeze durerile, imobilizeze fracturile și să transporte, cu cea
mai mare viteză, bolnavii la centrul medical cel mai potrivit, ținând permanent
legătura cu echipa de gardă de la spital și dându-le informațiile necesare,
înainte să ajungă acolo.
„Dacă paramedicii ajung la tine înainte să mori, ai cea mai mare șansă să
ieși viu din spital“,spune lumea laică, rezumând enorma contribuție pe
care au adus-o și o aduc tehnicienii medicali de urgență la scăderea
mortalității.
Strămoșii paramedicilor sunt sanitarii militari, cei care au
fost instruiți și organizați în echipe care acționau la locul unde era rănitul,
încă din timpul Primului Război Mondial. Medicina de campanie a adus mari
contribuții în aria urgențelor medicale de toate felurile și a introdus în practica
medicală ideea de avanpost, de deplasare a echipelor și a mijloacelor de
tratament către rănit, cu acordarea cât mai precoce a ajutorului medical
calificat.
În Statele Unite, după anul 1950, dezvoltarea transporturilor
auto și a industriei a adus o creștere marcantă a accidentelor și rănirilor.
Președintele Lyndon Johnson a primit în anul 1966 un raport numit „Hârtia
albă“, care a subliniat două lucruri. Primul, că numărul de victime prin
accidente auto, numai din anul 1965, depășea cifra pierderilor umane din
întregul război din Coreea. Al doilea, că serviciul de ambulanță era departe de
a fi uniform ca eficiență și că în multe state era inadecvat.
Rezultatul a fost elaborarea unui plan național de standardizare
a primului ajutor, care a inclus personal antrenat din forțele de poliție,
echipele de pompieri și cele de ambulanțe medicale, crearea unei noi profesiuni
– aceea a „tehnicienilor de medicină de urgență“, ulterior numiți „paramedici“.
Aceștia au precedat cu mult crearea specialității medicinii de urgență pentru
medici și a secundariatului dedicat ei. În pregătirea primului grup de
paramedici a intrat un program de patru sute de ore de cunoștințe medicale și
testele de „metode avansate de suport vital“(Advanced Life Support
ALS). Ulterior, pregătirea paramedicilor a devenit o formă
organizată prin colegiile de stat și are o durată de doi ani. Absolvenții sunt
acreditați de comitetul profesional al statului și obțin calificative la
reexaminările periodice.
Prima echipă de paramedici s-a născut înainte de punerea în
practică a programului național și a luat naștere la mijlocul decadei a șaptea
a secolului trecut, într-un cartier sărac din Pittsburgh, Pennsylvania.
Majoritatea locuitorilor erau negri și un comitet local (Comitetul protestului
negrilor uniți din Pittsburgh) a format o companie – „Întreprinderile Casei
Libertății“ –,care a avut la început scopul de a crea locuri de muncă
pentru tinerii afro-americani. Erau anii războiului din Vietnam, cu mult șomaj
și străzile pline de proteste și violențe.
Comunitatea era nemulțumită de faptul că mașinile poliției care
interveneau în situațiile de urgență nu făceau altceva decât să transporte
răniții la spital, fără niciun ajutor medical și a inițiat pregătirea unor
echipe medicale de voluntari.
Cel care a organizat educația și antrenamentul voluntarilor a
fost dr. Petre Safar (1924–2003), unul dintre pionierii resuscitării
cardio-respiratorii. Era un doctor austriac, fiul a doi medici din Viena, care
emigrase în Statele Unite și lucrase la Universitățile Yale, Baltimore și
Pittsburgh. El a format prima generație de tehnicieni medicali, în număr de 44,
care a devenit activă în anul 1968. O tânără doctoriță care a fost angajată de
spital în acea perioadă, Nancy Caroline (1944–2002), a preluat de la dr. Safar
rolul de educator și coordonator al echipelor de urgență, ceea ce i-a atras
numele de „mama paramedicinii“.
Ea a
fost autoarea unei monografii – „Medicina de urgență în stradă“(prima
ediție publicată în 1970, urmată de numeroase reeditări) –, care a
devenit manualul de căpătâi al mai multor generații de paramedici și medici de
urgență.
Ambulanțele „Întreprinderilor
Casei Libertății“ au fost primele nuclee de medicină de urgență din SUA și au
introdus conceptul medicinii prespital. O butadă folosită de acești pionieri a
fost: „(…) să schimbăm ambulanțele din camioane de transportat carne în spitale
pe roți“. În prezent sunt 15.276 de servicii de ambulanță în Statele Unite,
care operează pe 48.384 de vehicule, cu un personal de 840.669 de paramedici.
Dintre acestea, 47% din servicii răspund la 1.001–10.000 de chemări pe
săptămână. În perioada 2010–2020, numărul paramedicilor este așteptat să
crească cu 33%.
Din păcate, profesiunea nu este lipsită de riscuri. Riscul de
rănire sau moarte este de trei ori mai ridicat la paramedici, față de populația
generală. În perioada 2003–2007, Biroul național de statistică din
departamentul muncii a raportat 21.749 de injurii suferite de paramedici,
dintre care 59 au fost fatale. Cele mai frecvente cauze de afectare a
personalului medical de urgență au fost epuizarea prin suprasolicitare (56%),
căzăturile (10%) și accidentele de trafic (9%). Un număr important de răniri
(530) a fost consecința atacurilor și agresiunilor.
Abonează-te la Viața Medicală!
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.