Chiar dacă m-a încântat rolul de povestitor preferat pentru nepoata mea, am admirat răbdarea și puterea unor tineri părinţi sau pașii tot mai viguroși ai unui micuţ ce abia împlinise 1 an. Nu am putut să mă descotorosesc de gândurile și de speranţele pe care le-am avut cu privire la „cât de frumos ar fi putut să fie și la noi”. Perioada petrecută cu mica parte a familiei, sperând că acasă totul este bine și că nu va fi nevoie să plecăm (în 2006, unul dintre părinţi a trecut la cele veșnice), rămâne secretul și bucuria noastră.

Să purcedem cu amintirea unor firme de turism cu mare experienţă, care, după 1990, au vrut să contribuie la (probabil) îmbunătăţirea unor aspecte pe litoralul românesc. Au fost respinse cu „emfază” prin gesturi și cuvinte care și astăzi îmi răsună în minte: Nu ne vindem ţara. Prin gesturi și cuvinte i-au întors împotriva schimbării pe cei care au dus greul, cei care au lucrat în cele mai dificile condiţii, fie în agricultură, în minerit, fie în fabrici și uzine (astăzi, de mult fărâmate, dispărute, vândute pe nimic unor „investitori”). În aceste condiţii, respectivii „cumpărători de ţară” au mers în Bulgaria, în Turcia sau în alte zone ale lumii. Acolo au adus și noţiunea de „all inclusive” de peste 34 de ani. 

Scene care m-au îngrozit

A merge la mare nu este egal cu nopţi pierdute, zgomote asurzitoare, alcool peste măsură. Eeehhh, pe „vremea noastră”, alcoolul... Acum nu putem reţine nici măcar 
numele zecilor de substanţe cu efecte nocive asupra sistemului nervos, implicit și asupra viitorului celor care le consumă, ducând la extrem de multe tragedii. A merge la mare este egal cu helioterapie, talasoterapie, aerosoli dimineaţa și seara cel puţin, activităţi sportive și, neapărat, timp petrecut în familie, în acele zile nepreţuite pentru cei mici și cei mari.

Am văzut un număr incredibil de familii cu unul sau mai mulţi copii, venite din diferite colţuri ale lumii. Copii cu vârsta de la 1-3 luni și până la adolescenţă sau chiar și tineri care au ales să fie în acest timp alături de părinţi sau bunici (puţin mai încruntaţi, aparent). Am văzut și o adevărată armată de persoane angajate de hotel pentru a fi permanent la dispoziţia turiștilor; tineri, chiar și copii care au locuri de muncă și posibilitatea obţinerii unui venit, organizaţi într-un mod „matematic” pentru a putea acoperi toate solicitările.

Nu am să închei înainte de a spune că am mai văzut ceva, scene care m-au îngrozit – nu pentru aceste zile, ci pentru viitor, pentru un viitor care poate fi sumbru. Am văzut la mese (dimineaţă, prânz, seară) numeroși copii care în timp ce mâncau aveau alături sau frontal telefoane „deștepte”, tablete sau chiar un laptop, mâncând și văzând în același timp de la desene animate la reclame sau chiar imagini nepotrivite vârstei, 100% nepotrivit momentului. La un moment dat, între alte exemple în același sens, am văzut un tătic (1,85-1,90 m înălţime) care ducea pe umeri un băieţel de circa 3-4 ani care avea în braţe o tabletă. Mergeau pe marginea bazinului de înot, probabil spre camera de hotel; tatăl, cu gândurile lui, băieţelul, cu ochii „în ecran”. Teribil!

Lăsând la o parte aspectele neplăcute rămâne gândul: oare de ce nu este așa și la noi? Oare de ce „trebuie” ca mii sau zeci de mii de români să fie nevoiţi să plece la sute sau mii de kilometri distanţă în loc să își dorească meleagurile noastre? De ce au trecut 34 de ani în aceste condiţii și cu aceste rezultate? Păcat, mare păcat!