Tradiţia discursurilor de recepţie în
Academia Română a început la scurt timp după înfiinţarea acestei prestigioase
instituţii. George Bariţiu a propus susţinerea unui asemenea discurs, în care să
fie omagiată o personalitate de seamă şi să fie expuse aspecte semnificative
dintr-un anumit domeniu de competenţă. Aprobată, propunerea a fost inclusă în
statutul Academiei şi, la 14/26 septembrie 1869, Alexandru Papiu Ilarian susţinea
întâiul discurs de recepţie, cu tema „Viaţa, operele şi ideile lui Gheorghe Şincai
din Şincai“. Cu trecerea timpului, tradiţia s-a dezvoltat, prezentarea discursului
de recepţie devenind o ceremonie specială, asemănată nu o dată cu un fel de
„botez“, oficializând titlul de membru titular al Academiei Române. Întreruptă
după 1948, tradiţia discursului de recepţie a fost reluată după 1990.
Ne amintim de această tradiţie, cu aura ei
de solemnitate cordială, de fiecare dată când un membru titular al Academiei
Române îşi susţine discursul care atestă intrarea în rândurile nemuritorilor. O
asemenea atmosferă a fost în aula Academiei Române cu câteva zile în urmă, când acad. Marius Andruh, preşedintele
Secţiei de ştiinţe chimice, şi-a susţinut tradiţionalul discurs cu tema
„Originalitatea cercetătorului“, deosebit de actuală, dacă ţinem seama de
dezvoltarea exponenţială a ştiinţei, cu atributele ei – performanţă, excelenţă,
competiţie. De aceea, cum sublinia acad. Marius Andruh, „principala sursă de
progres în ştiinţă o constituie originalitatea tematicii dezvoltate de cercetător“.
Se cuvine să spunem că însăşi prezentarea discursului a fost una originală; o
originalitate proprie personalităţii lui Marius Andruh şi exprimată prin măiestrita
armonizare a aspectelor ştiinţifice cu cele artistice, reverberaţie a definiţiei
chimiei ca ştiinţă şi artă şi, totodată, exprimarea unui crez de activitate ştiinţifică
şi didactică. Un dialog înţelept între ştiinţă şi artă în căutarea răspunsurilor
la întrebările: Care sunt relaţiile între maestru şi ucenic? Care sunt
mecanismele creaţiei ştiinţifice care duc la progres? Aşa fiind, demersul s-a
desfăşurat pe două registre – al ştiinţei şi al artei (cu deosebire muzică şi
arte plastice), cu asemănări ce ţin de genul propriu al creaţiei şi inerentele
diferenţe specifice ce au conferit discursului rigoarea ştiinţei şi farmecul
artei. Ca frumuseţea să fie la ea acasă, pe ecran, la momentele potrivite, apăreau
imagini adecvate textului, iar muzica clasică a aureolat atmosfera cu acorduri
care au fascinat atâtea generaţii într-o comuniune a valorilor proprii omului
ca homo sapiens.
Alcătuirea discursului a fost una simfonică,
dezvoltând tema originalităţii, trăsătură ce dă măsura cercetătorului de elită
în părţi sugestiv intitulate: relaţia maestru–ucenic; progresul în ştiinţă;
tradiţia în cercetare; personalitatea cercetătorului. Într-o asemenea
deschidere, cuvenitul elogiu adus înaintaşilor a fost echilibrat de ceea ce,
prin originalitate, înseamnă înaintare în orizontul neţărmurit al cunoaşterii şi
creaţiei. A fost pusă în evidenţă astfel şi o relaţie mai subtilă între tradiţie
şi originalitate, una sprijinindu-se pe cealaltă în afirmarea prestigiului unei
şcoli sau a unei personalităţi. „Spiritul unei şcoli create de un magistru se
va perpetua prin elevii săi în alte universităţi şi institute“. Apar şi
riscuri, de pildă când un tânăr rămâne în laboratorul în care s-a format într-o
dependenţă de mentor, cu riscul de care vorbea Brâncuşi când a plecat de la
Rodin: „la umbra marilor stejari nu creşte nimic, doar iarbă nevolnică“. În ştiinţă,
tradiţia se formează şi perpetuează din interior şi stă sub semnul asumării
responsabilităţii pentru formarea viitoarelor elite. Cum se formulează şi
rezolvă astăzi, în contextul internaţionalizării cercetării, această problemă?
Răspunsul nu necesită comentarii, ci, am spune, soluţii concrete: „Aspectul naţional
al cercetării se referă tot mai mult la capacitatea unei ţări sau alteia de a
selecta şi finanţa proiecte cu adevărat valoroase şi de a atrage pe cei mai
talentaţi cercetători, indiferent de ţara din care provin“.
Cheia
problemei originalităţii rămâne personalitatea cercetătorului, mai complexă
decât, bunăoară, în artă, unde o recunoaştem după stilul inconfundabil care
marchează o epocă. Dar, dacă o anume operă nu e creată de un artist, nu va fi
creată nicicând de un altul. În ştiinţă, o anume descoperire poate fi făcută
mai devreme sau mai târziu. Trăsăturile de personalitate ale cercetătorului
sunt curiozitatea deosebită, abilitatea de a observa şi a înţelege faptele
experimentale, intuiţia, creativitatea, puterea de a ieşi dintr-o paradigmă şi
a crea o alta, curajul şi altele din aceeaşi gamă. „Acestora li se pot adăuga,
din păcate, şi altele: vanitatea, indiferenţa faţă de utilizarea rezultatelor
îndreptate împotriva mediului sau a omenirii ori implicarea directă în asemenea
preocupări.“ Adică şi cercetătorii sunt oameni. Cum afirma Georges Urbain,
membru de onoare al Academiei Române, „Il
serait illusoire et vain de parler de science absolue et parfaite. La science
este humaine et doit être à notre mesure“. Şi o mărturisire directă: „Am
avut maeştri pe care i-am admirat şi modelele lor mi-au fost necesare. Admiraţia
faţă de ei a rămas vie şi m-a călăuzit în tot ceea ce am încercat să fac“.
Modestia
omului de ştiinţă şi a profesorului a fost remarcată de acad. Ionel Haiduc, preşedintele
Academiei Române, care, după tradiţie, a rostit răspunsul. „Discursul dv. se
termină acolo unde ar trebui să înceapă, adică la prezentarea unor preocupări şi
realizări proprii, care v-au adus în faţa noastră. Nu aţi făcut-o, din
modestie, dar îmi revine plăcuta misiune să o fac“. Prezentarea concretă a
rezultatelor cercetării aşa cum sunt evaluate după standarde internaţionale susţine
concluzia: „Activitatea de cercetare a profesorului Andruh se încadrează
într-un domeniu de mare actualitate, iar rezultatele sunt semnificative şi se
bucură de interesul lumii ştiinţifice“. Un grup de cercetători din Spania vorbeşte
de „o lucrare de pionierat a lui Andruh“, altul din Japonia afirmă că metoda de
sinteză a lui Andruh „face epocă“, iar altul din SUA îl apreciază ca
„fascinant“. În încheiere, urarea „Continuaţi!“ şi, după tradiţie, „Stimate
confrate, fiţi binevenit în Academia Română“.
O
ultimă observaţie: aula Academiei a fost neîncăpătoare, semnificativ pentru
prestigiul academicianului şi calităţile intelectuale şi morale ale
profesorului şi omului de aleasă cultură Marius Andruh.
