Heliul
este vital pentru lumea de astăzi, bazată pe tehnologie. Răceşte cu precizie
bobinele supraconductoare ale aparatelor de imagistică prin rezonanţă magnetică
(IRM), precum şi siliciul utilizat la fabricarea circuitelor electronice
miniaturizate pentru aparate precum telefoanele inteligente sau sticla utilizată
pentru fibrele optice. Pentru rachetele alimentate prin presiune şi chiar
pentru baloanele folosite la petreceri, nu există niciun înlocuitor realist al
heliului.
Până
recent, aprovizionarea aparent abundentă cu heliu a întregii lumi se baza
exclusiv pe heliu ca produs secundar al producţiei de gaze naturale, din
de-abia două duzini de terenuri de exploatare bogate în heliu. Însă
restrângerea globală a producţiei de heliu a determinat o creştere anuală de
minimum 10% a preţului heliului şi a generat o nelinişte crescândă în rândul
comunităţii ştiinţifice. În momentul de faţă, prospectorii din Statele Unite –
cel mai mare exportator de heliu din lume – testează terenurile, căutând
exclusiv heliu.
Lipsa
heliului a generat, inevitabil, dezbateri în privinţa metodelor de producţie şi
de conservare. De la Decretul de privatizare a heliului (HPA) din Statele
Unite, promulgat în 1996 – care impunea ca guvernul să vândă rezervele sale de
heliu la un preţ redus, calculat pe baza unei formule rigide, pentru a rambursa
datoria acumulată în urma unei cumpărări masive de heliu în anii ’60 – au fost
înregistrate trei astfel de deficite.
Dat
fiind că HPA stipulează că vânzările de heliu vor înceta odată ce datoria este
rambursată, adică în octombrie 2013, comunitatea ştiinţifică, cea medicală şi
cea tehnologică au devenit tot mai îngrijorate vizavi de o posibilă penurie
masivă de heliu şi o creştere exorbitantă a costurilor de producţie a
baloanelor pe bază de heliu. Este posibil ca acest aspect, alături de faptul că
heliul susţine numeroase locuri de muncă în State Unite, să fi contribuit la
eforturile recente ale Congresului american de a păstra în circulaţie o treime
din volumul de heliu la nivel mondial, însă la un preţ mai mare.
Decizia este oportună,
deoarece retragerea obligatorie a unui asemenea volum de heliu din rezerva naţională
de heliu a Statelor Unite în ultimii 15 ani a scos de pe piaţă mulţi producători
de heliu din zona central-nordică a Statelor Unite şi a întârziat implementarea
proiectelor în alte zone (v. graficul).
Într-adevăr, prin limitarea artificială a preţului heliului, HPA a redus
interesul companiilor de a investi în procesele de separare a heliului de
gazele naturale. Ca rezultat, mii de tone de heliu au fost pur şi simplu lăsate
să se disperseze în atmosferă la sursă sau în momentul arderii gazelor
naturale.
Pentru a pune capăt
acestei risipe regretabile de heliu, este nevoie de o schimbare radicală a
modului de gândire din industria gazelor naturale. Cum heliul este un produs
secundar al corespondentului său energetic mult mai abundent, este evident că
heliul care nu este utilizat nu va fi păstrat.
Astăzi, piaţa din
amonte a heliului este slabă, structural vorbind. Hugoton, terenul cel mai
bogat în gaze naturale cu conţinut de heliu din America, este pe punctul de a
fi epuizat. Iar susţinerea marii capacităţi de producţie a rezervei naţionale
de heliu a Statelor Unite, care le permitea să facă faţă dispariţiei heliului
la nivel mondial, nu mai este viabilă, din punct de vedere geologic. În plus, răspândirea
rapidă a gazelor de şist în Statele Unite, care nu conţin heliu recuperabil
economic, a pus la zid rezervele convenţionale marginale de gaz. De exemplu,
terenul Keyes din Oklahoma, bogat în gaze naturale, care a contrabalansat un
deficit acut de heliu chiar în momentul în care guvernul american a început să
cumpere gaz de la producătorii privaţi în timpul cursei spaţiale, nu mai este
exploatat în momentul de faţă. Iar extragerea heliului nu este rentabilă în
lipsa producţiei de gaze naturale.
După
cum se vede, companiile de gaze naturale nu sunt prea interesate să îşi
adapteze operaţiunile astfel încât să faciliteze extragerea heliului. În
Algeria, un zăcământ de gaz imens, bogat în heliu, Hassi R’Mel, alimentează cu
gaz şi regiunea sahariană. Conţine un amestec de filoane bogate şi secătuite,
ceea ce reduce concentraţia de heliu şi îngreunează exploatarea.
În
mod evident, problema nu constă în insuficienţa heliului, ci în constrângerile
de ordin economic, legal şi fizic impuse resurselor de heliu. Statul Arizona,
de pildă, conţine suficient heliu pentru a alimenta Statele Unite timp de zece
ani. Însă zăcământul de gaze naturale St. John’s Dome este dominat de CO2, pe
care corporaţia petrolieră Ridgeway Arizona doreşte să îl utilizeze pentru a
îmbunătăţi proiectele de recuperare a petrolului din zonă. Dat fiind că CO2 nu
este încă inclus în vreo producţie şi nu va fi evacuat, heliul din zonă rămâne
inaccesibil.
În
ciuda acestor impedimente, companiile de gaze industriale încep să aibă acces
la heliul din sursele de gaz de o calitate mai slabă. Deşi unii producători au
evacuat odată CO2 rezidual în atmosferă, în momentul de faţă construiesc
instalaţii de captare a carbonului, pentru a reduce sau elimina emisiile. În
plus, azotul, un gaz care poate fi evacuat fără consecinţe, este întotdeauna
prezent alături de heliu. Întâmplător, prima descoperire a unei abundente
cantităţi de heliu în Statele Unite, în 1903, a avut loc la un puţ de gaze în
curs de testare din Dexter, Kansas, puţ care s-a dovedit a conţine un amestec
gazos cu peste 70% azot şi 1,84% heliu. Pe măsură ce preţul heliului creşte,
sursele bogate în azot devin profitabile.
Însă
aceste tentative la scară redusă nu vor putea acoperi imensa cerere de heliu
din Asia. Pentru aceasta, companiile ar trebui să se orienteze către gazul
natural lichefiat (GNL), precursorul gazelor de şist, care permite producerea
de heliu din gazele naturale cu un conţinut de doar 0,04% heliu. Prima uzină GNL
producătoare de heliu a fost dată în folosinţă în 1994 în Algeria. Qatarul deţine
o rafinărie de heliu funcţională şi tocmai a inaugurat o alta. Împreună, ar
trebui să producă 25% din heliul global pe durata lui 2014.
În
următorii zece ani, industria heliului va trece printr-o transformare radicală.
Având în vedere rezervele din Orientul Mijlociu, precum şi noile rezerve
importante din Rusia, care domină piaţa mondială, este posibil ca Statele Unite
să fie nevoite să importe heliu. Dat fiind că o mare parte din volumul de heliu
va fi direcţionată către Asia, Uniunea Europeană, care consumă peste 20% din
heliul disponibil pe piaţa mondială, trebuie să acţioneze acum pentru a pune la
punct o politică a heliului care să asigure furnizarea viitoare a acestui bun
strategic.
Deşi
industriile de înaltă tehnologie din Europa depind de o alimentare constantă cu
heliu, gazul a fost în mare parte ignorat în această regiune. În 2011, Marea
Britanie, un centru al producţiei de IRM, a exclus heliul de la o dezbatere
parlamentară ce viza elementele de importanţă strategică, deoarece se afla „în
afara scopului discuţiei“.
Între
timp, peste jumătate din moleculele de heliu ale Algeriei se îndreaptă spre
nord, nerecuperate, în conductele de gaz, prin Spania şi Italia. Dată fiind
importanţa Algeriei pentru Europa ca alternativă la furnizarea de gaze din
Rusia, UE ar trebui să se concentreze asupra punerii la punct a unei politici
adecvate aplicabile heliului.
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
Richard H. Clarke este consultant de
procese şi resurse la Oxford. Este coeditorul lucrării The Future of Helium as a Natural Resource. |