Istoria, această disciplină atât de importantă pentru orice națiune, susținută în special de acei profesori dedicați, care păstrează și încearcă să ducă mai departe prin elevii lor tradiția, memoria și pomenirea „în veci” a celor care s-au jertfit pentru națiune. Ar merita să citim sau să recitim scrierile unor mari înaintași, avându-l ca referință pe Nicolae Iorga? Da, fără îndoială! Avem datoria să nu-i uităm pe cei care s-au jertfit pentru noi? Da, fără îndoială! Este oare această atitudine una esențială pentru sănătatea noastră, nu doar spirituală? Eu cred că da, fără îndoială!

În urmă cu aproape o sută cincizeci de ani, între marile imperii se pregătea o nouă dispută. Viitoarea Românie era, ca „dintotdeauna”, în calea năvălitorilor, de oriunde veneau aceștia. Deși implicabilă direct, se încerca a fi ținută de o parte (1). Mobilizarea parțială a fost decretată în 1876. Silit de situația „din teren”, imperiul de la răsărit a solicitat participarea noastră, o implicare care a dus la independență, cu mari sacrificii. 

Genialul poet român Mihai Eminescu nu a scris versuri în 1877 (2). Iar în momentul în care a văzut întoarcerea dorobanților, suferinzi, s-a gândit pentru prima dată că această jertfă trebuie urmată de construirea unei „Catedrale a Mântuirii Neamului” (3). Primul articol scris nu a mai fost găsit, iar gândurile sale au fost transmise prin colaboratori sau prieteni ai „Timpului”. Însă articolul din 1881 este citat și astăzi, menționând dorința sa. Regele Carol I (Principe, Duce și în final Rege al țărișoarei noastre) susține acest gând, înaintează Camerei Legislative proiectul, iar în 5 iunie 1884 promulgă Legea nr. 1750, publicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 6 (18 iunie) 1884 (4). 

De la intenție la materializare

Regele Ferdinand, în 1920, adresează un hrisov regal prin care anunță hotărârea „de a construi în București o biserică monumentală în amintirea victoriei armatelor române în războiul de reîntregire” (5). Patriarhul Miron Cristea sfințește locul pentru Catedrală, în 1925, amplasamentul fiind ulterior schimbat (România trecând prin multe încercări și tragedii). În 2007, Patriarhul Daniel sfințește locul final al Catedralei, pe Dealul Arsenalului (locul unde trei biserici fuseseră demolate, iar două mutate de regimul comunist) (4). O sută cincizeci de ani de istorie care culminează în acest an, în perioada octombrie-noiembrie. Un an important pentru sănătatea morală și spirituală a noastră, a României ca națiune între națiuni. Una dintre cele mai mari realizări, nu doar pentru țara noastră.

Medicina, această misiune atât de importantă, necesită vocație, răbdare și multă muncă. Timpul petrecut pentru a învăța (teoretic și practic), timpul petrecut la orele din planul de învățământ (ore la care cadrele didactice trebuie să se străduiască să traseze liniile de urmat, principiile ce nu trebuie uitate, ci respectate), precum și orele petrecute „din timpul liber”, săptămână de săptămână, an de an, chiar și după pensionare, nu reprezintă un „sacrificiu”, ci un act de normalitate. Viitorul medic și medicul trebuie să fie buni sau foarte buni, dar și empatici, grijulii (cu grijă) față de toți cei care caută alinare și vindecare. În același timp, viitorul medic și medicul trebuie să se păstreze sănătoși. „Ca să îi poți vindeca pe alții, trebuie să fii sănătos la rândul tău.” Această sănătate necesită alt „efort”, fie că este fizic, fie că este spiritual, dar permanent împreună. O națiune sănătoasă poate opri un regres sau poate progresa – ceea ce reprezintă o datorie absolută pentru memoria înaintașilor care s-au jertfit pentru noi.  

https://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Independență_al_României 
https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/eminescu-dorea-o-catedrala-a-mantuirii-neamului-35089.html
https://luceafarul.net/mihai-eminescu-si-catedrala-mantuirii-neamului 
https://basilica.ro/istoria-catedralei-nationale-in-7-momente-esentiale/
https://episcopiacvhr.ro/catedrala-nationala-in-cuvinte-memorabile-ale-unor-mari-personalitati/