Ştiinţa ştirilor exagerate
Senzaţional! Află cum să-ţi protejezi
sănătatea! Click aici! Cam aşa arată online-ul românesc adresat populaţiei
generale. Fără click, lucrurile stau la fel în print. O combinaţie între PR,
reclamă deşănţată şi titluri înşelătoare. Dai click şi afli că te-miri-cine a
mai pus la punct vreo dietă care funcţionează „garantat“. Şi nici nu costă mai
mult de câteva salarii odată. În „ştirile“ pe care le primeşte publicul român,
ştiinţa este subţire şi traducerile şchioape. Iar sursele... Ei bine, nu
revistele ştiinţifice sunt sursa, ci publicaţii tabloide gen Daily Mail sau agregatoare de ştiri ca Huffington Post. Nepriceperea
redactorilor şi lipsa de respect faţă de cititori a editorilor face ca toate
ştirile de ştiinţă/sănătate servite publicului român să fie de o calitate
îndoielnică, nedocumentate, nepuse în context şi, în general, simple traduceri
nereuşite cu informaţii la a doua, a treia sau chiar a patra mână.
Dar să nu credeţi că situaţia este mai bună
în alte părţi. Evident că acolo nu preia nimeni ştiri de ştiinţă din Daily Mail, chiar atât de jos e greu să
te cobori, însă presiunea sub care se face presă în prezent se face puternic
simţită. Până şi reputatul Washington
Post, cu zecile sale de premii Pulitzer şi sutele de jurnalişti angajaţi, a
fost prins în ofsaid anul acesta, când un blog de la MIT a dezvăluit că multe
din articolele de ştiinţă/sănătate publicate de cotidianul american erau simple
preluări ale unor comunicate de presă emise de autorii diverselor studii
publicate în reviste ştiinţifice. Gândiţi-vă cum ar fi ca politicienii să scrie
textele de opinie sau ca teatrele să redacteze cronicile semnate de critici.
Sigur, în România, acest lucru se întâmplă frecvent, dar asta pentru că
publicul nu este educat şi nu sancţionează încălcările deontologiei
jurnalistice. În SUA însă, Washington
Post a emis un comunicat prin care a cerut iertare cititorilor şi a promis
să nu mai facă aceleaşi greşeli.
Ajuns aici, cititorul se poate întreba de ce
ar fi dificil să scrii despre ştiinţă. În primul rând, pentru că trebuie să
ştii să citeşti un articol ştiinţific. Apoi, pentru că trebuie să îl citeşti
critic, nu doar să îl înţelegi. Mai trebuie să îl poţi pune în context şi să „traduci“
mesajul într-un limbaj care să fie pe înţelesul cititorului. Jurnalismul de
ştiinţă necesită o specializare serioasă, cunoştinţe bogate şi aprofundate, dar
şi timp. Foarte mult timp. Poate de aceea sunt puţini cei care fac jurnalism de
ştiinţă, şi mai puţini cei care îl fac bine. Dar ceilalţi? Ei cum pot produce
ştiri? Nicio grijă, pentru asta există serviciile profesioniste de comunicare,
PR-ul instituţional care pregăteşte comunicate de presă atunci când angajaţii
respectivelor instituţii publică în revistele ştiinţifice importante. Însă
apariţia intermediarilor în transformarea unor rezultate în ştiri are un efect
uşor de intuit: exagerarea. Astfel, multe din ştirile servite publicului larg
sunt mai apropiate de comunicatul de presă decât de studiul propriu-zis, iar
informaţia este transmisă printr-un adevărat „telefon fără fir“. Astfel,
corelaţii posibile dar puţin probabile sunt prezentate ca
sigure, rezultate obţinute la animale sunt folosite pentru recomandări la om,
iar asocieri insuficient studiate devin relaţii cauză–efect.
Iată în ce context a apărut miercurea
aceasta (10 decembrie) un interesant studiu1 în The BMJ, care a urmărit asocierea dintre exagerările din ştirile de
ştiinţă cu subiect medical şi comunicatele de presă emise de universităţi.
Cercetarea a vizat 462 de comunicate emise de universităţi britanice în 2011,
cărora le-au corespuns 668 de ştiri publicate în presa din Marea Britanie. La
fiecare cinci comunicate de presă, două (aproximativ 40%) conţineau sfaturi de
sănătate exagerate, din trei unul prezenta câte o falsă asociere cauzală şi cam
tot atâtea săreau cu concluzii la om, deşi studiile erau realizate pe animale.
Exagerările din comunicatele de presă s-au dovedit foarte contagioase, fiind
preluate în ştiri în proporţii de 58%, 81% şi 86%, respectiv (faţă de doar 17%,
18%, respectiv 10%, pentru comunicatele de presă corecte). Exagerările, în
schimb, nu au crescut şansa de preluare a informaţiei din comunicate în ştiri.
Concluzia este de bun-simţ: este nevoie de o creştere a acurateţei
comunicatelor de presă, pentru ca informaţiile care ajung la publicul larg să
fie corecte şi nu exagerate. Ba chiar, după cum afirmă Ben Goldacre, de la
London School of Hygiene & Tropical Medicine, într-un editorial2,
comunicatele ar trebui să facă parte integrantă din articol şi să fie supuse
procesului de peer-review odată cu studiul propriu-zis.
Este prea puţin probabil ca studiul britanic
să aibă vreun ecou şi în România. În plus, la noi, nu sunt cercetări care să
merite comunicate de presă, oamenii de PR nu au nici cea mai vagă idee cum să
redacteze un astfel de comunicat, iar jurnaliştii oricum preiau informaţia ca
atare, fără să o verifice sau să se documenteze suplimentar. Excepţia de la
regulă? O citiţi chiar acum.
Piele pentru proteze
Protezele bionice de membre s-au îmbunătăţit
tot mai mult, permiţând efectuarea unor mişcări complexe şi chiar reluarea
activităţilor la pacienţii care au suferit amputaţii de membre. Cu un pas
înainte, diverse filme SF prezintă personaje cu proteze bionice de membre, cu
puteri supranaturale, însă invariabil cu un defect major: lipsa sensibilităţii.
Aşa stau însă lucrurile, căci protezele facilitează efectuarea activităţilor
motorii, dar nu oferă soluţii pentru absenţa sensibilităţii tactile, termice
sau dureroase la nivelul echipamentului electromecanic. Un
studiu3 publicat marţi (9 decembrie) în Nature Communications prezintă însă un concept inovator al unei
proteze de piele, menite să acopere tocmai protezele de membre (fig. 1). Pielea protetică conţine o
reţea de silicon cristalin de grosime nanometrică, cu circuite de senzori
separate pentru întindere, presiune şi temperatură, dar şi cu senzori pentru
umiditate, rezistenţe electrice pentru încălzire şi reţele cu electrozi
multipli, pentru stimularea terminaţiilor nervoase (fig. 2). Se speră ca, prin combinarea celor două tipuri de
proteze, de piele şi de membre, să rezulte o nouă clasă de dispozitive
protetice, mult mai aproape nu doar de motilitatea, ci şi de sensibilitatea
fiziologică a membrelor.
În pat cu... părinţii
Cât
de protectoare este atitudinea (hiper)protectoare a părinţilor faţă de copilul
mic? Sunt studii care asociază absenţa infecţiilor respiratorii în copilăria
precoce cu apariţia manifestărilor atopice şi a astmului bronşic, în vreme ce
alte cercetări au legat apariţia astmului de aglomeraţia din locuinţă şi de
riscul de infecţii respiratorii. Cu alte cuvinte, teoriile sunt controversate,
astfel că este nevoie de studii noi, care să aducă date suplimentare.
Un astfel de studiu4 a fost
publicat ieri (11 decembrie) în European
Respiratory Journal. Autorii au urmărit prospectiv timp de şase ani o
cohortă de 6.160 de copii olandezi, notând dacă părinţii dorm în acelaşi pat cu
copilul (la 2 şi 24 de luni) şi dacă sunt prezente wheezingul (după vârsta de 1
an) şi astmul bronşic (la 6 ani). Deşi la sugarii care dormeau în acelaşi pat
cu părinţii la vârsta de 2 luni nu s-au înregistrat asocieri ulterioare cu
wheezingul sau cu astmul, asocierea a apărut la copiii care, la vârsta de 24 de
luni, dormeau încă în acelaşi pat cu părinţii. Astfel, riscul de astm a fost cu
42% mai ridicat, iar riscul de astm cu 57% mai mare. Deşi concluzia este
interesantă, autorii atrag atenţia că este în continuare nevoie de alte studii
pentru a confirma asocierea observată.
Odiseea continuă
După rezultatele obţinute în studii la
animale şi în studiile clinice de fază I şi II, multe speranţe s-au pus în
efectul neuroprotector al progesteronului administrat precoce după producerea
traumatismului craniocerebral. Speranţele sunt însă spulberate de rezultatele
publicate online miercuri (10 decembrie) pe site-ul New England Journal of Medicine.
Studiul
ProTECT III (Progesterone for the Treatment of Traumatic Brain Injury)5,
iniţiat în martie 2010, a trebuit să fie oprit înainte de a ajunge la finalul
programat, deoarece nu s-a înregistrat niciun efect semnificativ după
randomizarea a 882 de pacienţi.
Nici
studiul SyNAPSe (Efficacy and Safety Study of Intravenous Progesterone in
Patients With Severe Traumatic Brain Injury)6 nu a avut mai mult
succes, chiar dacă acesta a fost dus până la capăt. Administrarea de
progesteron în primele opt ore de la producerea traumatismului craniocerebral
(TCC) şi apoi până la 120 de ore nu a avut niciun efect în comparaţie cu
placebo, jumătate din pacienţii din ambele grupuri (în total 1.195 de cazuri)
înregistrând ameliorări ale scorului Glasgow de recuperare (GOS) la şase luni
de la producerea TCC.
Editorialul7
care comentează pentru NEJM
rezultatele celor două studii clinice de fază III reia discuţia asupra
cercetărilor care le-au precedat şi semnalează posibilele rezultate anterioare
care ar fi trebuit să anticipeze eşecul tratamentului cu progesteron în TCC. Nu
este atât vorba de vitejii care apar întotdeauna după război, cât de încercarea
de a găsi explicaţii plauzibile pentru un eşec neprevăzut. Oricât de mari au
fost speranţele în această intervenţie terapeutică, mesajul este clar: trebuie
să ne astupăm urechile, asemenea lui Ulise, şi să rămânem insensibili la
cântecul de sirenă [al progesteronului]; noi aventuri ne aşteaptă, în
tratamentul TCC, şi trebuie să repornim deîndată la drum.
Atacuri nocturne
Într-un studiu8 care a urmărit
724 de pacienţi cu gută timp de un an (1.433 de atacuri de gută), riscul de
apariţie a simptomelor a fost de 2,36 ori mai mare în timpul nopţii decât în
restul timpului. Rezultatele, publicate în Arthritis
& Rheumatology (revistă a Colegiului american de reumatologie),
constituie primele dovezi obţinute într-un studiu prospectiv că riscul
atacurilor de gută este mai mare în timpul nopţii.
