Norovirusul şi prietenii săi

   Unul dintre subiectele „fierbinţi“ în cercetarea biomedicală este, în prezent, interacţiunea complexă a organismului uman (şi nu numai) cu bacteriile care îl colonizează. Fie că este vorba de efectele metabolice ori de influenţa asupra sistemului imunitar, tot mai multe articole publicate în cele mai importante reviste ştiinţifice dezvăluie câte o nouă piesă dintr-un mare puzzle, a cărui imagine de ansamblu – poza de pe cutia oricărui puzzle – suntem încă departe de a o bănui. Avem însă unele indicii care ne fac să privim cu mult entuziasm cătreaceste cercetări. De pildă, reconfigurarea tranzitului intestinal prin chirurgie bariatrică (procedeul Roux de bypass gastric pe ansă în „Y“) este cea mai eficientă metodă de vindecare a diabetului zaharat tip 2, iar efectul terapeutic se obţine şi prin modificarea microbiomului intestinal, care se produce după chirurgie. Mai ştim, tot aşa, că tratamentul „salvator“ al infecţiei enterice cronice cu Clostridium difficile cu multiplă rezistenţă la antibiotice este transplantul de materii fecale, dovadă că antibacterienele cu cel mai mare succes sunt tocmai bacteriile. Nu ar trebui să omitem nici felul în care unele infecţii bacteriene şi virale se potenţează reciproc, cum se întâmplă, de exemplu, în infecţiile de tract respirator.

   Într-un articol¹ apărut astăzi (7 noiembrie) în revista Science, un grup din Gainesville (Florida) publică rezultatele unei serii de experimente care, integrând microbiomul în cercetare, vor crea o mică revoluţie în studiul infecţiei cu norovirus (fig. 1). Genul norovirusurilor (familia Caliciviridae) are un singur reprezentant, virusul Norwalk (cu numeroase genotipuri însă), care constituie principala cauză de gastroenterită din întreaga lume, cu peste un milion de spitalizări şi mai mult de două sute de mii de decese în fiecare an. Infecţia se caracterizează prin greaţă, vărsături, diaree apoasă, dureri abdominale şi, rar, ageuzie (pierderea gustului), alături den simptome generale precum letargia, mialgiile sau febra. Formele grave de boală sunt rare, infecţia fiind în mod obişnuit autolimitată. Susceptibilitatea la infecţie se corelează cu profilul individual al antigenelor de grup sanguin. Principala problemă în studiul acestei infecţii o constituie imposibilitatea de a creşte în laborator tulpinile de norovirus uman, cu toate că au trecut 42 de ani de la prima identificare a unei astfel de tulpini (fig. 2). Grupul american schimbă însă lucrurile, cu articolul publicat în Science, în care este descrisă „veriga lipsă“ pentru realizarea unor culturi de norovirus uman: bacteriile. În mod obişnuit, izolarea virusului se face prin filtrarea scaunului pe membrane permeabile pentru particule cu diametrul mai mic de 0,2 µm, înlăturându-se astfel bacteriile care contaminează proba. Infectarea limfocitelor B cu norovirus, care asigură apoi multiplicarea virusului, necesită, cum au dovedit experimentele, prezenţa unei bacterii enterice care prezintă antigene de grup sanguin (în speţă, Enterobacter cloacae HBGA+). Replicarea virală a fost promovată de prezenţa bacteriei în intestin, în vreme ce tratamentul oral cu antibiotice a avut ca efect o replicare virală redusă in vivo, prin depleţia florei intestinale. Mecanismul intervenţiei bacteriene în infecţia cu norovirus este explicat în fig. 3.

Gena convulsiilor febrile

   Convulsiile febrile afectează între 2 şi 4% din copiii cu vârste între 3 luni şi 5 ani şi a fost descrisă o importantă componentă familială în apariţia acestora. Pe lângă genele SCN1A, SCN1B şi GABRG2, a căror asociere a fost descrisă în urmă cu aproape 15 ani, un grup european raportează, într-un articol⁴ publicat în Nature Genetics, implicarea unei noi gene în apariţia convulsiilor febrile. Este vorba de STX1B, care codează sintaxina 1B, un receptor celular implicat în transportul veziculelor. Diverse mutaţii ale genei STX1B au fost identificate la 449 de cazuri de convulsii febrile sporadice sau cu agregare familială, cu sau fără epilepsie.

Comparaţii între anticoagulante

Vaccin pentru hepatita C

Succinatul şi reperfuzia

   Am găsit, în numărul de săptămâna aceasta al revistei Nature, un interesant studiu⁸, care ar putea duce la îmbunătăţirea tratamentului prin reperfuzie al accidentului vascular cerebral ischemic şi al infarctului miocardic. Una dintre problemele reperfuziei o constituie leziunea oxidativă ce apare după recanalizarea vasului, cu moarte celulară şi răspunsuri imune aberante, cauzate de producţia mitocondrială de specii reactive de oxigen (ROS). Studiul arată că responsabilitatea pentru leziunile ce apar după reperfuzie o poartă acumularea ischemică intracelulară de succinat, care, după reperfuzie, este rapid oxidat de succinat-dehidrogenază, procesul generând cantităţi mari de ROS. Soluţia terapeutică ar putea veni din inhibarea farmacologică a acumulării de succinat în ischemie, dar este o cale lungă până ca aceasta să fie aplicată la om, în practica clinică.