Cum
tratăm sfârşitul vieţii?
Un concept important din ultimele decenii
ale secolului trecut, paliaţia, a făcut ca atitudinea terapeutică în cazurile
incurabile să treacă de la ezitarea între manevre energice dar fără sorţi de
izbândă şi ridicatul din umeri, cu trimiterea pacientului să moară acasă, la
efectuarea doar a procedurilor terapeutice care pot creşte calitatea ultimelor
zile de viaţă, fără a mai supune bolnavul terminal unor suferinţe suplimentare şi
inutile. Astfel au fost dezvoltate concepte precum moartea demnă, puse în practică în special în domenii ca oncologia
sau îngrijirea vârstnicilor. Cel puţin aceasta este teoria.
Practic, nu toate centrele sunt permeabile
pentru aceste concepte şi multe spitale nu sunt încă pregătite să acorde
asistenţa optimă pacientului terminal. Concluzia se desprinde dintr-un studiu1
publicat săptămâna aceasta în revista Cancer
de un grup german, care a cercetat în ce măsură se poate muri demn în secţiile
de oncologie din landul Baden-Württemberg. Medicii şi asistentele medicale din
16 spitale au fost invitaţi să evalueze o serie de aspecte ale activităţii lor
cu pacienţii terminali. Jumătate din respondenţi au declarat că rareori găsesc
timpul necesar pentru îngrijirea muribunzilor. Doar 6% din medici consideră că
au fost pregătiţi adecvat pentru îngrijirea pacienţilor aflaţi în stadiu
terminal. În total, doar 57% din profesioniştii din sănătate care au răspuns la
chestionar au fost de părere că pe secţia lor se poate muri cu demnitate.
Recomandarea autorilor este ca toate centrele de oncologie să investească în
pregătirea personalului, în amenajarea corespunzătoare a spaţiilor hoteliere
destinate pacienţilor terminali şi în integrarea serviciilor specializate de
îngrijiri paliative.
Pe aceeaşi temă, un alt studiu2
interesant a fost publicat săptămâna aceasta în JAMA Internal Medicine. De această dată nu a fost însă vorba de
oncologie, ci de neurologie, mai exact de pacienţi aflaţi în stadii avansate de
demenţă – afectare cognitivă severă dublată de o dependenţă funcţională totală.
Surprinzător, mai mult de jumătate (53,9%) din pacienţii aflaţi în stadiul terminal
al acestei afecţiuni neurodegenerative primeau cel puţin un medicament al cărui
beneficiu este (cel puţin) discutabil: 36,4% primeau inhibitori de colinesterază,
25,2% memantină, 22,4% statine. Economic, aceste tratamente au însemnat, în
medie, o cheltuială de peste 800 de dolari la 90 de zile, adică mai mult de o
treime (35,2%) din totalul costurilor tratamentului medicamentos. Rezultatele
studiului sunt comentate într-un editorial3 publicat simultan;
conform acestuia, dacă furnizorii îngrijirilor de sănătate ar întrerupe medicaţia
care nu le mai este necesară pacienţilor cu demenţă severă şi dependenţă funcţională
totală, s-ar reduce şi efortul de administrare a tratamentului la pacienţii
necooperanţi, pe lângă scăderea directă a cheltuielilor şi diminuarea efectelor
adverse ale medicaţiei.
Antibiotice
bacteriene
Un studiu4 publicat ieri (11
septembrie) în revista Cell vine cu o
serie de date interesante despre potenţialul interacţiunii organismului uman cu
bacteriile care îl colonizează. Grupul californian a început prin a identifica,
în genomul bacteriilor asociate cu microbiomul uman, fragmentele genetice
implicate în biosinteza unor mici molecule cu rol în interacţiunea
bacterie–gazdă. Astfel au descoperit, spre surpriza lor, că secvenţele genice
care codifică o clasă de antibiotice aflată în prezent în studii clinice –
tiopeptidele – sunt larg răspândite în genomul bacteriilor care colonizează
organismul uman. Mai mult, dintr-o tulpină de Lactobacillus gasseri, una dintre cele patru tulpini de lactobacil
ce domină flora vaginală, autorii au reuşit să izoleze un antibiotic
tiopeptidic nou, pe care l-au denumit lactocilină
(fig. 1).
Experimentele ulterioare au dovedit că
lactocilina are activitate bactericidă împotriva tulpinilor patogene vaginale
Gram-pozitive, fără a afecta în vreun fel flora vaginală saprofită. Desigur,
începând cu penicilina, numeroase alte antibiotice au fost descoperite în
diverse microorganisme, însă este pentru prima dată când un antibiotic este
izolat din tulpini care colonizează în mod normal organismul uman, dovedind
astfel că relaţia bacterii–gazdă (despre care se ştie deja că este importantă
pentru metabolism şi imunitate) este chiar mai complexă şi mai complicată decât
se credea până acum.
Monitorizarea
de care „nu este nevoie“
Principalul
avantaj al noilor anticoagulante orale (dabigatran, rivaroxaban, apixaban), în
raport cu antivitaminicele K (acenocumarol, warfarină), îl constituie
posibilitatea administrării lor fără nevoia de a monitoriza de rutină activitatea
lor anticoagulantă. Cu toate acestea, aşa cum arăta şi o anchetă BMJ recentă, monitorizarea anticoagulării
ar putea fi benefică în anumite situaţii particulare şi la anumite grupuri de
pacienţi. O analiză sistematică5 publicată săptămâna aceasta în Journal of the American College of
Cardiology a investigat, pe baza studiilor clinice deja publicate, care
sunt metodele optime pentru monitorizarea efectului noilor anticoagulante
orale. Astfel, pentru dabigatran, de preferat ar fi să se determine timpul de coagulare
la ecarină sau timpul de trombină diluată; în urgenţă, se va utiliza timpul de
tromboplastină parţial activată (APTT). Pentru medicamentele anti-factor Xa
(rivaroxaban, apixaban, edoxaban), metoda de monitorizare preferată este cea
directă, de dozare a activităţii anti-Xa, dar, în urgenţă, se poate folosi şi
timpul de protrombină, deşi acesta este cât de cât sensibil doar pentru
rivaroxaban.
Gunoierii sistemului imun
Ce
se întâmplă cu miliardele de celule care mor zilnic în organismul uman? Eliminarea
deşeurilor celulare este esenţială pentru buna desfăşurare a proceselor
fiziologice, iar acumularea tisulară a resturilor celulare poate declanşa
diverse afecţiuni. Un studiu6 publicat săptămâna aceasta în Nature Immunology descrie o specializare
a receptorilor de pe suprafaţa celulelor imune implicate în fagocitoza
resturilor celulare – macrofagele şi celulele dendritice (fig. 2). Este vorba de două tirozin-kinaze din familia
receptorilor TAM (Tyro3, Axl şi Mer) exprimate pe suprafaţa celulelor imune:
Axl şi Mer. Astfel, în condiţii normale, predomină activitatea receptorului
Mer, în timp ce inflamaţia duce la creşterea rapidă a producţiei receptorului
Axl.
Cele
două mecanisme sunt importante pentru stabilirea unor ţinte terapeutice, având
în vedere nevoia de a interveni precis în diverse afecţiuni, unele cu o
componentă inflamatorie importantă.
Glezna lui Ahile
Un
grup finlandez publică săptămâna aceasta, în revista Interface, editată de Royal Society, un interesant studiu7
privind modul în care este afectată performanţa locomotorie prin avansarea în
vârstă. Astfel, declinul specific vârstei înaintate nu este unul care să
implice simetric toate grupele musculare şi toate articulaţiile. Este vorba,
întâi, de un deficit la nivelul gleznei în flexia plantară, care se accentuează
de la mersul normal la alergare. Deficitul declanşează un mecanism compensator,
care duce la generarea unei forţe mai mari la extensia genunchiului şi a
coapsei. Punctul slab în locomoţia vârstnicului este deci glezna (şi, mai puţin,
şoldul), nu genunchiul.
Fără PNESSP în Botswana
Ce
poţi face atunci când politicienii sunt neinstruiţi într-un domeniu atât de
sensibil precum sănătatea publică, deşi ei sunt cei chemaţi să decidă asupra
diverselor măsuri de sănătate ce trebuie adoptate? Simplu, îi instruieşti.
Aduni majoritatea parlamentarilor şi explici cum trebuie citit un studiu
clinic, ce înseamnă numărul de pacienţi ce trebuie trataţi pentru a evita un
singur rezultat advers (number needed to
treat), costul pentru un caz salvat, ce înseamnă risc relativ, grup de
control, semnificaţie statistică sau bias.
Surprinzător
este că parlamentarii au răspuns pozitiv şi au fost foarte interesaţi de un
astfel de training, după cum aflăm dintr-un articol8 apărut astăzi
(12 septembrie) în Science. Dar nu vă
entuziasmaţi prea tare, studiul şi trainingul nu au fost realizate în România,
ci în Botswana. Noi rămânem cu semidocţii pe care i-am votat, care ar fi în
stare să ţină ei cursuri specialiştilor în sănătate publică şi care nu ar
recunoaşte niciodată că nu stăpânesc noţiunile respective. Nu uitaţi, totuşi, că
PNESSP-ul, cu metodologia lui originală, este o invenţie românească, nu africană.