Secretul mortalităţii din pandemia de gripă spaniolă

   În 1918, omenirea a fost lovită de două mari calamităţi: Primul Război Mondial, aflat în al cincilea şi ultimul an de conflict, şi pandemia de gripă spaniolă. Războiul a fost cel mai devastator de până atunci, în întreaga istorie a umanităţii, şi a făcut peste 16 milioane de victime, din 1914 până în 1918. Gripa spaniolă (fig. 1), ale cărei valuri pandemice s-au întins între ianuarie 1918 şi decembrie 1920, a ucis circa 25 de milioane de oameni în primele 25 de săptămâni, iar estimările situează numărul victimelor între 50 şi 100 de milioane, pentru întreaga perioadă pandemică, adică 3–6% din populaţia lumii. Spre deosebire de ceea ce ştim, în prezent, că este caracteristic infecţiei gripale – anume că grupurile cele mai vulnerabile sunt vârstnicii şi copiii, pandemia de gripă spaniolă a avut vârful de mortalitate la grupele de vârstă 20–40 de ani, adică tocmai la adulţii tineri şi cu sistem imun competent.

   Făcând uz de datele şi rezultatele deja existente de epidemiologie, sero-arheologie şi imunologie, doi universitari din Tucson (Arizona) şi unul din Edinburgh (Scoţia) au încercat să pună cap la cap toate piesele din acest puzzle, reuşind să publice în PNAS prima explicaţie coerentă a modelului letal al pandemiei de gripă din 1918 (fig. 2). Astfel, virusul gripal A/H1N1 din 1918 ar fi apărut cu puţin timp înainte de 1918, prin achiziţia neuraminidazei N1 de origine aviară la un virus A/H1 deja prezent la om de aproximativ 11 ani. Această informaţie este esenţială pentru a explica mortalitatea pandemică scăzută la copiii expuşi anterior la un virus A/H1 (mortalitatea a fost mare însă la copiii fără gripă în antecedente), care a circulat 10–15 ani anterior anului 1918. În schimb, anterior acestui virus gripal, în perioada (estimată) 1880–1900, virusul gripal prevalent a fost unul A/H3N8, ale cărui antigene de suprafaţă erau complet diferite de cele ale virusului pandemic din 1918. Astfel se explică de ce indivizii născuţi în perioada 1880–1900, tinerii adulţi din 1918, au fost în mod particulari susceptibili la infecţia cu virusul A/H1N1; practic, ei nu au fost expuşi în copilărie la antigenii specifici neuraminidazei 1 (N1) sau hemaglutininei 1 (H1). Astfel se explică şi mortalitatea surprin­zător de scăzută înregistrată în timpul pandemiei din 1918 în rândul vârstnicilor: expunerea anterioară, în timpul co­pi­­lăriei, la un virus A/H1N1, diferit genetic de cel din 1918, însă cu o hemaglutinină a cărei evoluţie genică a fost redusă în timp.

   Expunerea din timpul copilăriei la antigenele virusului gripal A s-a corelat foarte bine cu excesul de mortalitate înregistrat în timpul pandemiei de gripă spaniolă (fig. 3). Interesantă este şi comparaţia dintre populaţia expusă în copilărie la virusul A/H3N8 şi cea naivă imunologic (grupuri izolate, pe insule): mortalitatea a fost de câteva ori mai mare la populaţia care nu a avut contact anterior cu un virus gripal, ceea ce indică o protecţie încrucişată, chiar minimă, între virusuri gripale A altfel majoritar (dacă nu complet) diferite genetic. Concluzia la care au ajuns autorii studiului din PNAS este că strategiile de imunizare care utilizează protecţia aparent puternică dobândită în timpul copilăriei ar putea reduce în mod dramatic mortalitatea prin infecţii gripale cu tulpini sezoniere sau cu tulpini nou apărute. Speculativ, modelul descris de cei trei autori şi importanţa acordată imunizării din perioada copilăriei par să explice şi mortalităţile înregistrate în zilele noastre la infecţia cu diverse virusuri gripale A: H3N2, H2N2, „porcinul“ H1N1 sau „aviarele“ H5N1 şi H7N9.

Logica scăderii în greutate prin aportul de fibre

   Nature Communications a publicat săptămâna aceasta un studiu² interesant, care lămureşte mecanismul prin care dieta şi microbiomul intestinal intervin în scăderea greutăţii corporale. Relaţia dintre o dietă bogată în fibre şi scăderea ponderală a fost descrisă anterior, studii recente implicând flora din colon în obţinerea unei scăderi ponderale, fără a se cunoaşte mecanismul exact. Iată că studiile imagistice funcţionale in vivo avansate au permis unui grup britanico-spa­niol să elucideze lanţul fiziologic: în urma fermentării fibrelor la nivelul colonului, se produce acetat, preluat în circulaţia sistemică. Acetatul trece bariera hemato-encefalică şi ajunge în hipotalamus, unde nivelurile mari au ca efect creşterea ciclurilor neurogliale glutamat–glutamină şi GABA, reflectată şi de nivelurile hipotalamice de lactat mai mari decât în restul creierului. Activarea neuronilor hipotalamici şi activarea acetil-CoA carboxilazei favorizează supresia apetitului. Scăderea ponderală este doar concluzia logică a apetitului redus.

Controverse pe seama variolei

   Un editorial³ publicat ieri (1 mai) în PLoS Pathogens atrage atenţia asupra faptului că nu se poate vorbi despre o epuizare a subiectelor de cercetare privind virusul variolei şi că este prematură discuţia programată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru Adunarea Generală a Sănătăţii de luna aceasta, de la Geneva, prin care să se decidă asupra recomandării de distrugere a stocurilor rămase în labora­toare, de virus variolic activ. Eradicarea variolei a fost certificată de OMS în 1979 şi rămâne, până în prezent, singura boală umană eradicată. În prezent, în întreaga lume, doar două centre sunt autorizate de OMS să realizeze studii cu virusul activ al variolei, în condiţii de biosecuritate maximă, unul în Rusia, celălalt în SUA. Prima recomandare de distrugere a stocurilor de virus variolic a fost efectuată de OMS în 1986, când s-a stabilit ca aceasta să aibă loc în 1993, termen prelungit apoi până în 1999. Dată fiind opoziţia Rusiei şi a SUA, Adunarea Generală a Sănătăţii a permis, în 2002, continuarea limitată a cerce­tărilor cu virusul variolei, în cele două centre.

Două sisteme vizuale corticale?

   Am găsit, în numărul de miercurea aceasta al prestigioasei reviste britanice Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, o perspectivă⁴ interesantă semnată de un universitar canadian asupra coexistenţei a două sisteme vizuale în creierul uman. Astfel, am putea vorbi de o procesare vizuală perceptuală, diferită de procesarea vizuală necesară acţiunii. Sistemul „perceptual“ ventral (raportat la aria vizuală a cortexului) se proiectează din ariile vizuale în cortexul temporal inferior, ajutând la construcţia unei reprezentări vizuale bogate şi detaliate, care ne permite să identificăm obiecte şi evenimente, să le adăugăm sensuri şi semnificaţii şi să stabilim relaţii cauzale. Prin contrast, sistemul dorsal, „de acţiune“, se proiectează din aria vizuală către cortexul parietal posterior şi joacă un rol critic în controlul în timp real al acţiunilor, transformând localizarea şi dispoziţia obiectelor în coordonate ale efectorilor implicaţi în realizarea unei acţiuni. Teoria propusă de studiul citat, deşi contraintuitivă, pare să fie susţinută de rezultatele obţinute în numeroase studii de neuropsihologie şi neuroimagistică, care au dovedit că semnalele vizuale prin care percepem lumea înconjurătoare nu sunt identice acelora care ne controlează acţiunile.

Made in Romania