Mi se cere să scriu câteva rânduri în
Cartea Anului care tocmai absolvă cursurile noastre. Un an plin de viaţă şi
spirit, pe care am să mi-l amintesc cu emoţie, una dintre acele promoţii pe
care le ai mereu în minte ca dascăl şi cu nume pe care ţi le vei aminti înainte
chiar de a-ţi aminti numele propriilor colegi de promoţie… Sunt gata să onorez
acest grup cu esenţa gândurilor mele pe care ei le vor purta mai departe în viaţă
şi brusc – şi, aş spune eu, firesc, în limba română –, simt nevoia să adaug la
micul meu exerciţiu reflectiv două versuri din Gaudeamus. Îmi întreb colegul: „Gaudeamus?“.
„…Gaudeamus? Aha… imnul care se
intonează la ceremoniile de absolvire a universităţilor medicale posh din State? Puţin cam sumbru, nu?“
Nu, nu ştiu. De fapt, realizez că oamenii,
oricâtă educaţie clasică ar avea, nu vibrează în aceeaşi frecvenţă cu mine.
Imnul studenţesc este o amintire numai a mea şi atunci, firesc, mă întreb: nici
vorbă de jurământul lui Hipocrate, nu? Nu. O legendă romantică pentru cei de la
medicina dentară.
Aveam o bănuială că sunt cam old fashion, gândesc, cu un zâmbet cam
strâmb, dar din nou realizez că aparţin altei lumi. Unei lumi oarecum paralele,
idealiste, desprinse din istoria medicinii. Poate fi doar o lamentare
intelectuală şi o expresie cârcotaşă a uneia ce încă se inserează într-o nouă
frescă. Şi totuşi…
Pe vremea când predam etica la UMF, aceasta
era, din păcate, o disciplină facultativă. Încă mă întreb retoric: cum e
posibil ca etica să fie facultativă? Aici este obligatorie, dar numai în forma
ei de etică nouă, individualizată, codul etic al unui corp profesional, GDC.
Intelectul meu se panichează la ideea că
studenţii mei britanici nu cunosc de unde vin şi din ce strămoşi ideologici se
trag, au o vagă idee despre Hipocrate şi Esculap, dar nu au auzit de Kant,
utilitarism, contractualism şi bioetică. Şi atunci, cum oare poţi înţelege
fundamental consimţământul informat, când este dificil să pricepi şi să preţuieşti
autonomia pacientului sau substratul contractual al actului medical…
Este frustrant, ca profesionist şi ca dascăl,
sa contempli o lume tot mai tehnologizată, mai dedicată protocoalelor de
tratament şi procedurilor standard emise de organisme superioare gata să funcţioneze
ca un megabrain ce se gândeşte la tot
şi ne dă soluţii oricând, care însă, în practică, aplică toate acestea fără o
conştiinţă vie, fără conştiinţa intenţiei primordiale şi sacerdotale de
vindecare. Oare nu tocmai această lipsă a sistemului educaţional face ca
protocolul prescris să prevaleze asupra conştiinţei şi ştiinţei clinice? Tot
mai mult apelăm la note şi documente emise de organisme superioare, care
exercită mai mult şi tot mai mult funcţiile noastre de clinicieni, în sensul
cel mai larg al cuvântului. Examinarea clinică este o etapă a interacţiunii cu
pacientul, dar oare câtă informaţie vie mai extrag tinerii noştri viitori
colegi din toată această interacţiune iniţială cu pacientul? Examenele
complementare se diversifică şi tind să preia fotoliul de comandă, ceea ce este
lăudabil, în contextul avansării tehnologiei în ritmul accelerat al vremurilor
noastre, dar oare ce facem cu toate informaţiile pe care le adunăm cu sârg şi
cu multă acurateţe, dacă ele nu-şi mai găsesc locul firesc în sistemul nostru
de gândire medicală?
Ştiinţa diagnosticului este numai o etapă a
examenului, o rubrică pe care aceşti tineri o bifează numai sub constrângerea
evaluării. Iar ei îi fac loc cu greutate în procesul elaborării planului de
tratament. Intensific seminariile de diagnostic comprehensiv şi, deşi toţi
studenţii mei de anul 4 recunosc că le este util, cam cu jumătate de gură,
ajung să aprecieze cu adevărat ştiinţa magică a diagnosticului abia când revin în
stagiul nostru, în anul 5, după ce se vor fi confruntat cu cazuri mai complicate
ce necesită un plan de tratament mai sofisticat.
Revin cu tenacitate şi duioşie aproape
maternă şi le atrag mereu atenţia că diagnoza şi prognoza erau considerate
magice în vremea Greciei antice şi încă sunt mândria profesiei medicale. Dar
acest adagio filosofic are prea puţin răsunet în minţile şi, mai ales, inimile
micilor mei clinicieni, iar asta probabil pentru că sunt tot mai mult şi mai
dureros obligaţi să gândească în termenii foarte reali şi constrângători ai
cerinţelor: atâtea obturaţii de canal, atâtea punţi şi atâtea coroane, până la
sfârşitul anului. Şi, nu de puţine ori, trebuie să îi corectăm dur atunci când,
în disperare de cauză şi lipsă de cazuri care să le ofere numărul de cerinţe –
ah, numărul de cerinţe obligatorii! – sunt dispuşi să împingă actele
terapeutice peste limita supratratamentului, peste limita etică şi morală. Unde
îşi are locul, în această situaţie, principiul primordial enunţat de Hipocrate,primum non nocere? Probabil, numai în
caietele de evaluare ale dascălilor sau în teorie. Şi este trist.
Aduc în discuţie principiile bioeticii, ştiinţa
versus morală şi pot spune că, fără o educaţie mai ales morală, aceşti tineri (şi
toata generaţia lor) nu au nicio şansă în ringul performanţei înalte, sub
augurii integrităţii profesionale.
În aceste momente, mă gândesc cu dragoste
la generaţii de dascăli care m-au şcolit în spiritul respectului necondiţionat
faţă de valorile hipocratice, care mi-au oferit ocazia minunată şi solemnă a
depunerii jurământului hipocratic la absolvire şi care m-au încurajat să simt,
să gândesc şi să acţionez etic în toate tratamentele mele. Puntea logică, în
acest context ultratehnologizat, este – fără doar şi poate – codul etic al GDC,
care prevede toate aceste acţiuni şi intenţii şi, în acest context ideologic
complex, arta obţinerii consimţământului informat. Atunci când tinerii
clinicieni vor stăpâni arta diagnosticului şi a planului de tratament, aceste
formalităţi vor fi completate în totalitate şi tot câmpul medical – pacienţi,
clinicieni şi personal – va putea să se bucure deplin de arta vindecării. Tot
mai multe şanse de recuperare şi revenire la integritate.
Am inserat toate aceste gânduri în
seminariile şi cursurile noastre de asistenţă primară şi tratament restaurativ şi
din ce în ce mai mulţi tineri încep să se afilieze ideologic la Şcoala din Kos.
Şi atunci mă gândesc că încă un val de inspiraţie clasică şi românească ar
trebui să spele Stâncile Albe ale Albionului, spre interesul profesiei şi al
nostru, al tuturor.
Rândurile mele pentru Cartea Anului nu conţin,
într-adevăr, versurile dorite din Gaudeamus,
dar un suflu hipocratic răzbate dintre cuvinte şi ştiu că, undeva în inima lor,
absolvenţii mei vor simţi căldura unui ultim mesaj de la o fiică spirituală a
Maestrului grec.
