Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă

Hipocrate şi Stâncile Albe

Viața Medicală
Dr. Ruxandra MORARU miercuri, 30 mai 2012

Ce loc mai are jurământul lui Hipocrate într-o medicină tot mai supusă protocoalelor terapeutice standardizate? Care mai este valoarea examenului clinic într-o lume din ce în ce mai tehnologizată? Reflecţii pe aceste teme, în articolul dnei dr. Ruxandra Moraru, la rubrica Dentist în UK.

     Mi se cere să scriu câteva rânduri în Cartea Anului care tocmai absolvă cursurile noastre. Un an plin de viaţă şi spirit, pe care am să mi-l amintesc cu emoţie, una dintre acele promoţii pe care le ai mereu în minte ca dascăl şi cu nume pe care ţi le vei aminti înainte chiar de a-ţi aminti numele propriilor colegi de promoţie… Sunt gata să onorez acest grup cu esenţa gândurilor mele pe care ei le vor purta mai departe în viaţă şi brusc – şi, aş spune eu, firesc, în limba română –, simt nevoia să adaug la micul meu exerciţiu reflectiv două versuri din Gaudeamus. Îmi întreb colegul: „Gaudeamus?“. „…Gaudeamus? Aha… imnul care se intonează la ceremoniile de absolvire a universităţilor medicale posh din State? Puţin cam sumbru, nu?“
     Nu, nu ştiu. De fapt, realizez că oamenii, oricâtă educaţie clasică ar avea, nu vibrează în aceeaşi frecvenţă cu mine. Imnul studenţesc este o amintire numai a mea şi atunci, firesc, mă întreb: nici vorbă de jurământul lui Hipocrate, nu? Nu. O legendă romantică pentru cei de la medicina dentară.
     Aveam o bănuială că sunt cam old fashion, gândesc, cu un zâmbet cam strâmb, dar din nou realizez că aparţin altei lumi. Unei lumi oarecum paralele, idealiste, desprinse din istoria medicinii. Poate fi doar o lamentare intelectuală şi o expresie cârcotaşă a uneia ce încă se inserează într-o nouă frescă. Şi totuşi…
     Pe vremea când predam etica la UMF, aceasta era, din păcate, o disciplină facultativă. Încă mă întreb retoric: cum e posibil ca etica să fie facultativă? Aici este obligatorie, dar numai în forma ei de etică nouă, individualizată, codul etic al unui corp profesional, GDC.
     Intelectul meu se panichează la ideea că studenţii mei britanici nu cunosc de unde vin şi din ce strămoşi ideologici se trag, au o vagă idee despre Hipocrate şi Esculap, dar nu au auzit de Kant, utilitarism, contractualism şi bioetică. Şi atunci, cum oare poţi înţelege fundamental consimţământul informat, când este dificil să pricepi şi să preţuieşti autonomia pacientului sau substratul contractual al actului medical…
     Este frustrant, ca profesionist şi ca dascăl, sa contempli o lume tot mai tehnologizată, mai dedicată protocoalelor de tratament şi procedurilor standard emise de organisme superioare gata să funcţioneze ca un megabrain ce se gândeşte la tot şi ne dă soluţii oricând, care însă, în practică, aplică toate acestea fără o conştiinţă vie, fără conştiinţa intenţiei primordiale şi sacerdotale de vindecare. Oare nu tocmai această lipsă a sistemului educaţional face ca protocolul prescris să prevaleze asupra conştiinţei şi ştiinţei clinice? Tot mai mult apelăm la note şi documente emise de organisme superioare, care exercită mai mult şi tot mai mult funcţiile noastre de clinicieni, în sensul cel mai larg al cuvântului. Examinarea clinică este o etapă a interacţiunii cu pacientul, dar oare câtă informaţie vie mai extrag tinerii noştri viitori colegi din toată această interacţiune iniţială cu pacientul? Examenele complementare se diversifică şi tind să preia fotoliul de comandă, ceea ce este lăudabil, în contextul avansării tehnologiei în ritmul accelerat al vremurilor noastre, dar oare ce facem cu toate informaţiile pe care le adunăm cu sârg şi cu multă acurateţe, dacă ele nu-şi mai găsesc locul firesc în sistemul nostru de gândire medicală?
     Ştiinţa diagnosticului este numai o etapă a examenului, o rubrică pe care aceşti tineri o bifează numai sub constrângerea evaluării. Iar ei îi fac loc cu greutate în procesul elaborării planului de tratament. Intensific seminariile de diagnostic comprehensiv şi, deşi toţi studenţii mei de anul 4 recunosc că le este util, cam cu jumătate de gură, ajung să aprecieze cu adevărat ştiinţa magică a diagnosticului abia când revin în stagiul nostru, în anul 5, după ce se vor fi confruntat cu cazuri mai complicate ce necesită un plan de tratament mai sofisticat.
     Revin cu tenacitate şi duioşie aproape maternă şi le atrag mereu atenţia că diagnoza şi prognoza erau considerate magice în vremea Greciei antice şi încă sunt mândria profesiei medicale. Dar acest adagio filosofic are prea puţin răsunet în minţile şi, mai ales, inimile micilor mei clinicieni, iar asta probabil pentru că sunt tot mai mult şi mai dureros obligaţi să gândească în termenii foarte reali şi constrângători ai cerinţelor: atâtea obturaţii de canal, atâtea punţi şi atâtea coroane, până la sfârşitul anului. Şi, nu de puţine ori, trebuie să îi corectăm dur atunci când, în disperare de cauză şi lipsă de cazuri care să le ofere numărul de cerinţe – ah, numărul de cerinţe obligatorii! – sunt dispuşi să împingă actele terapeutice peste limita supratratamentului, peste limita etică şi morală. Unde îşi are locul, în această situaţie, principiul primordial enunţat de Hipocrate,primum non nocere? Probabil, numai în caietele de evaluare ale dascălilor sau în teorie. Şi este trist.
     Aduc în discuţie principiile bioeticii, ştiinţa versus morală şi pot spune că, fără o educaţie mai ales morală, aceşti tineri (şi toata generaţia lor) nu au nicio şansă în ringul performanţei înalte, sub augurii integrităţii profesionale.
    În aceste momente, mă gândesc cu dragoste la generaţii de dascăli care m-au şcolit în spiritul respectului necondiţionat faţă de valorile hipocratice, care mi-au oferit ocazia minunată şi solemnă a depunerii jurământului hipocratic la absolvire şi care m-au încurajat să simt, să gândesc şi să acţionez etic în toate tratamentele mele. Puntea logică, în acest context ultratehnologizat, este – fără doar şi poate – codul etic al GDC, care prevede toate aceste acţiuni şi intenţii şi, în acest context ideologic complex, arta obţinerii consimţământului informat. Atunci când tinerii clinicieni vor stăpâni arta diagnosticului şi a planului de tratament, aceste formalităţi vor fi completate în totalitate şi tot câmpul medical – pacienţi, clinicieni şi personal – va putea să se bucure deplin de arta vindecării. Tot mai multe şanse de recuperare şi revenire la integritate.
     Am inserat toate aceste gânduri în seminariile şi cursurile noastre de asistenţă primară şi tratament restaurativ şi din ce în ce mai mulţi tineri încep să se afilieze ideologic la Şcoala din Kos. Şi atunci mă gândesc că încă un val de inspiraţie clasică şi românească ar trebui să spele Stâncile Albe ale Albionului, spre interesul profesiei şi al nostru, al tuturor.
     Rândurile mele pentru Cartea Anului nu conţin, într-adevăr, versurile dorite din Gaudeamus, dar un suflu hipocratic răzbate dintre cuvinte şi ştiu că, undeva în inima lor, absolvenţii mei vor simţi căldura unui ultim mesaj de la o fiică spirituală a Maestrului grec.
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC