Anul acesta, lumea cinematografului mondial
a sărbătorit centenarul naşterii regizorului italian Michelangelo Antonioni. El a venit pe lume la 29 septembrie 1912,
într-o familie înstărită, petrecând o copilărie fericită la Ferrara, unul
dintre oraşele italiene recunoscute pentru eleganţa sa şi pentru exemplarul său
plan urbanistic. După şcoala secundară şi institutul tehnic din localitate, tânărul
Antonioni a frecventat Universitatea din Bologna, de unde a obţinut o licenţă
în ştiinţe economice. În timpul studiilor, a prins gust pentru lumea
spectacolului şi a creat, exclusiv din studenţi, o companie de teatru, cu care
a montat opere de Cehov, Ibsen, Pirandello şi chiar scrise de el însuşi.
A semnat articole în cotidianul „Corriere
Padano“ din oraşul natal, încercând totodată să realizeze un scurtmetraj pe 16
mm. În 1940, după doar trei luni de studiu al tehnicii de film la Centrul
Experimental al Cinematografiei din Roma, a devenit redactor la revista
„Cinema“ şi a început să scrie câteva scenarii. I s-a propus să meargă în Franţa,
ca asistent al lui Marcel Carné, dar acesta din urmă nu l-a privit cu ochi buni
pe cel ce venea dintr-o ţară care invadase Franţa, astfel că tânărul s-a întors
în patrie.
După război, Antonioni a reuşit să-şi facă
debutul cu scurtmetrajul „Gente del Po“, în care, pe un fundal pe care-l avea
la suflet (Padul), a abordat povestea unor pescari, oameni simpli, descriind
condiţiile lor de viaţă şi sentimentele acestora. Era un fel de neorealism avant la lettre. Dar tânărul cineast avea să se despartă curând de
neorealism, odată cu primul său film de lungmetraj, „Cronica unei iubiri“ (Cronaca di un amore), din 1950. Avea
meritul de a fi primul film care analiza în profunzime un mediu abordat mereu
cu superficialitate – cel al înaltei burghezii din Milano. O dramă a unui
triunghi, cu noutăţi stilistice privind sublinierea ciudăţeniei personajelor,
egoismul lor arid, frivolitatea acestora. După câteva filme nesemnificative,
Antonioni a stârnit, în 1955, interesul unui mic producător cu un subiect
inspirat de romanul „Tra done sole“
al lui Cesare Pavese – devenit filmul „Prietenele“ (Le amiche), care a obţinut succes comercial şi numeroase premii,
printre care şi Leul de argint la Veneţia.
O croazieră pe un iaht i-a inspirat
subiectul pentru „Aventura“ (L’avventura),
primul dintr-o trilogie renumită. Fluierat de public, în 1960, filmul a stârnit
entuziasmul criticilor şi a obţinut succes în Franţa. În timpul unui popas pe o
insulă pustie, o tânără dispare în mod misterios. Amantul ei şi o prietenă străbat
Sicilia în căutarea celei dispărute, pe care o dau uitării în curând.
Instabilitatea sentimentelor este, aşadar, tema principală, împreună cu dificultatea
comunicării. Imaginile în alb-negru sunt splendide şi filmul a cucerit Premiul
juriului la Cannes, dar şi alte recompense la Salonic, Vancouver, New York şi
Paris. Este filmul în care Antonioni începea să lucreze cu actriţa Monica
Vitti, care avea să-i fie iubită şi interpretă preferată vreme îndelungată.
Filmul „Noaptea“ (La notte), avându-i
ca protagonişti pe Jeanne Moreau şi Marcello Mastroianni, s-a bucurat de un
succes total. Aici, criza sentimentelor amoroase era simptomul unei crize mai
mari, chiar sociale, iar femeia avea o atitudine mai lucidă, mai activă.
„Eclipsa“ (L’eclisse) a încheiat
trilogia, fiind cel mai puţin romantic, cu accentul tot mai pregnant pe lipsa
de comunicare, o adevărată „eclipsă“ a sentimentelor. Interpreţi – Monica Vitti
şi Alain Delon. Considerat cel de-al patrulea film al „trilogiei“ precedente,
dar primul în culori, „Deşertul roşu“ (Il
deserto rosso) îşi desfăşoară acţiunea la Ravenna, oraş redus la un deşert
industrial, în care o tânără şi nevrotică burgheză încearcă în zadar să găsească
echilibrul, o soluţie pentru criza ei. Interpretată de Monica Vitti, tânăra era
antena cea mai sensibilă a unei nevroze comune, în contextul societăţii de
consum. Autorul s-a folosit de culoare ca de un element semnificativ şi expresiv
al stilului său cuceritor. Filmul a obţinut Leul de aur la Veneţia.
Inspirându-se dintr-o povestire a
scriitorului argentinian Julio Cortazar, Antonioni a scris şi regizat „Blow-up“, a cărui acţiune se petrece în
lumea modei londoneze, în care un fotograf, mărind o imagine, crede că a găsit
semnele unui delict. Cu acest film, pesimismul neliniştitor al marelui
cineast
italian se transforma în totala respingere a realităţii în care trăieşte omul,
căci el nu mai este în stare să stabilească vreo legătură cu ceea ce-l
înconjoară, iar cele mai elementare certitudini sunt puse sub semnul întrebării.„Zabriskie Point“ se concentrează pe
contestarea tinerească şi pe o critică feroce la adresa societăţii de consum,
cu o remarcabilă coloană sonoră, în care puteau fi ascultaţi Pink Floyd,
Rolling Stones ş.a. „Profesiunea – reporter” (Professione: reporter) din 1975 a fost o creaţie interesantă din
punct de vedere narativ (un jurnalist, interpretat de Jack Nicholson, care
preia identitatea unui mort) şi extraordinară din punct de vedere figurativ.
Se crede că cel mai concret film al lui
Antonioni poate fi socotit cel din 1982, „Identificarea unei femei“ (Identificazione di una donna), despre
crize existenţiale, conflicte ale unor sentimente cu rădăcini concrete, cu un
spaţiu mai mare pentru emoţii şi comportamente. Este cel mai ironic şi mai
senin film al cineastului, cu accent pus mai mult pe personaje decât pe
raportul lor cu spaţiul înconjurător. În acest film a putut fi admirată actriţa
de origine română Veronica Lazăr.
Între 1982 şi 1995, ilustrul regizor a
abandonat filmul, în principal din motive de sănătate, în 1985 suferind un atac
cerebral, care l-a lăsat hemiplegic şi fără vorbire. El s-a limitat la doar
câteva documentare. În 1995, Antonioni, ajutat de Wim Wenders, s-a întors în
spatele camerei de filmat, transpunând în imagini patru dintre povestirile din
volumul său „Quel bowling sul Tevere“.
Acest „Dincolo de nori“ (Al di là delle
nuvole) conţinea, ca într-un mozaic, poveşti de dragoste nedesăvârşite,
care nu se ridicau la nivelul filmelor din cariera prestigioasă a cineastului
nonagenar. Un film în care a revenit Veronica Lazăr.
De-a lungul carierei sale, Antonioni a
primit nenumărate premii la Cannes, Veneţia şi Locarno, Panglica de argint a Sindicatului
Naţional Italian al Jurnaliştilor de Film, David di Donatello, precum şi
nominalizări la Oscar, dar abia în 1995 a fost răsplătit cu un Oscar onorific
pentru întreaga creaţie.
Adeseori, Michelangelo Antonioni a fost
asemuit cu regizorul suedez Ingmar Bergman. Iar întâmplarea a făcut ca amândoi
să dispară în aceeaşi zi. Cineastul italian a decedat, la vârsta de 94 de ani,
la Roma, pe 30 iulie 2007, fiind înmormântat în Ferrara natală. El rămâne o
figură emblematică, marele chirurg al sufletelor umane, indiferent care ar fi
tematica alienării sau a lipsei de comunicare în cinematografia italiană a
celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. El rămâne un artist, a cărui operă a
fost deschisă modernului, aşa cum
credea Roland Barthes, astăzi fiind încă greu de imaginat un autor mai modern decât Antonioni, căci el a recurs
la noutate şi la aprofundarea investigaţiei psihologice. Pe bună dreptate, un
alt mare regizor al epocii, Akira Kurosawa, l-a socotit pe Antonioni drept unul
dintre cei mai interesanţi realizatori de film.
