Aluzivul se transforma într-un efort de haită. De obicei era umilită la vreun colocviu, sau făcută de râs că habar n-are de materie. Intimidarea se transforma în persecuţie. Persecuţia se transforma în ameninţare directă. Ameninţarea era punctată de nota la examen. Margareta pica, petală cu petală.

Doctorul X era un ticălos. Dar era un ticălos talentat. El ne-a învăţat într-o zi, proaspăt recuperat din mahmureală, să ne uităm mai puţin la note. „Îi vedeţi pe ăla și pe ăla? Au postul asigurat. Ăla e nepotul lui Cutărică, celălalt e copilul lui Cutărescu. Voi vă chinuiţi să învăţaţi meserie, ăștia o să vă facă la barbutul vieţii. Cu prostul și cu nebunul să nu te pui, că au mintea odihnită.”

Altfel, din reputaţie, X era un chirurg „mână de aur”. Era nu doar respectat, era adulat. Dacă-i ignorai faţa, râsul jegos și figura de autobază, mâinile erau de veritabil pianist. Era complexat interminabil, hapsân și lacom, dar când intra în sală, se transforma într-un apostol al vindecării. Și realiza operaţii grele, opera copii cu boli grave, din a căror firavă făptură făcea poem de perspectivă. Din sală, spre seară, începea să bea. Iar băutura îl bestializa. Și-i cășuna pe studente, pe „margarete”, a doua zi la ceasul dimineţii.

Acolo se întâlneau mitocanul, nevrednicul, impotentul din el cu pofta și nesaţul de-a le vedea cum se albesc, cum se înroșesc, cum li se umplu ochii de lacrimi, cum ar fugi, dar n-au cum, cum ar plăti, dar nu știu ce. Intrau la el în birou tăcute. Nu o singură dată le-am văzut ieșind nu doar răvășite, cât muribunde, cu flacăra aceea frumoasă a vieţii stinsă din priviri. Doctorul X le schingiuise un pic. Așa spunea, că „margaretelor” le place să fie schingiuite. Era sfârșit de anii ’90, când totul aproape întotdeauna se putea, la frontiera dintre oameni și zei, dintre muritori și draci împieliţaţi.

Câţiva ani mai târziu, doctorul X și-a pus ștreangul unde-i trebuia. Nimeni nu l-a plâns, cu atât mai puţin florile câmpului. L-a răbdat pământul în care prinseseră margaretele rădăcini. Și de-aia am urât România tinereţilor mele. Pentru că era un loc cu violenţă, cu absurditate, cu ciocoism. Uneori mă gândesc că s-a schimbat, că azi e România generaţiei mele. Și n-o mai urăsc ca atunci. Dar, fir-ar să fie, și România de azi îmi pare uneori incorigibilă. Pentru că gândesc că, și acum, prin mediul universitar cresc petale pe margarete.

Și-s oameni răi, oameni nemernici, care abia așteaptă să le smulgă.

Iar voi știţi cine sunt