În
spitalul care găzduieşte centrul antirabic, intri urmărit cu neîncredere de
bodyguarzi prost dispuşi, care te fac să te simţi vinovat de ceva. Dacă treci
peste asta, trebuie să umbli cu băgare de seamă, pentru că nu poţi şti de unde
sare un câine voinic şi ce intenţii are cu tine. Spitalul stă cu gardul spre un
parc îngrijit şi umblat, dar, pentru nişte câini experimentaţi, efectul de
membrană nu a fost o problemă vreodată şi ei trec din spital în parc şi invers
după cum le dictează interesele ori în funcţie de cine îi caută. Aşa că agenţii
de la ecarisaj care încearcă să obţină un contact mai strâns cu respectabilele
animale, pentru a le îndrepta pe calea cea bună, când sunt convocaţi cu
disperare de vreo victimă, ajung la faţa locului după ce haita se retrage
dincolo, peste baricadă. Au fost câteva intervenţii, prin care desfăşurarea de
„forţe si mijloace“ s-a făcut atât pe frontul de vest (din parc), cât şi pe celălalt,
din spital, dar spaţiul golit s-a repopulat – printr-un sistem pe care doar
chinologii l-ar putea desluşi – cu un efectiv dublat atât ca număr, cât şi ca
agresivitate. Important este că, în zonă, se menţine un „teatru de operaţiuni“
aproape permanent, în care sunt implicate categorii atât de diverse (bolnavi,
personal medical, câini şi organe de ecarisaj) încât spaţiul se compune în
culmea unei piramide a paradoxului şi neputinţei.
Situaţia
la staţia de ambulanţă din centru este mai complicată nu doar pentru că este
mai dubioasă, ci şi pentru că exemplarele canine ale instituţiei sunt iubitoare
şi devotate numai cu personalul unităţii, în vreme ce, cu pietonii care se
nimeresc să treacă prin faţa porţilor vraişte, se comportă cu adevărat câineşte.
Cei trei-patru dulăi de la Salvare sunt specializaţi pe acţiuni de intimidare,
adică nu prea muşcă, dar sunt experţi în alergarea după bărbaţi şi calificaţi
pentru sperierea copiilor şi a femeilor, pe care, de obicei, nu se deranjează să
le fugărească. Şi cărora cei de la ambulanţă nu le sar în ajutor – că doar asta
le-ar mai lipsi. Presa a semnalat recent că o stare din aceeaşi categorie este şi
în apropierea centrului de găzduire canină de prin sectorul unu, pe unde,
aflându-te din întâmplare sau din neştiinţă, poţi risca să fii scărmănat, cu
mare probabilitate, de două-trei haite succesive de specimene canine, în
libertate mai mult sau mai puţin provizorie.
Într-o
postură oarecum apropiată se află şi alte specii care ies din pădure şi se duc
individual sau cu toată familia în cea mai interesantă (pentru ele) aşezare şi
caută hrană, pe care o savurează in situ
ori o cară la bârlogul din munte – spre necazul păgubiţilor şi amuzamentul
televiziunilor de jalnic nivel. Ursul brun, lupul carpatin şi mistreţul de
pârloagă au învăţat demult că oamenii n-au voie să îi atingă, iar vânătorii acţionează
numai
planificat şi nu au echipe de intervenţie „la caz“, ca Salvamontul ori
Salvamarul.
Fenomenul
de excedare a habitatului comportă şi frecvente atitudini de efect invers. Sub
fluxul febrei imobiliare, mulţi s-au apucat să construiască locuinţe în medii
nepotrivite sau de-a dreptul ostile. Numai pe zona de nord sunt cel puţin două
astfel de cazuri. La aeroport şi în pădure, doar într-un an s-au ridicat
sumedenie de blocuri ori vile care ocupă terenuri în aceste locuri. După ce
s-au mutat în case, rezidenţii au început a se văita de zgomotul avioanelor şi
de comportamentul combativ al faunei cinegetice, care umblă brambura zi şi
noapte pe străzile cvartalului, râmă peluzele şi răstoarnă ghivecele de la
geam. Este adevărat că un personaj public şi binecunoscut gafeur avertizase, în
altă discuţie, că „dacă îţi este frică de lup, nu te duci la pădure“, însă ori
era prea târziu, ori a fost ignorat. Aşa că, sub presiunea poporului surmenat şi
timorat de zarva avioanelor, aeroportul a fost mutat peste alt aeroport şi acum
se caută varianta şi motivele cele mai eficace de mutare a pădurii, cu fauna sa
cu tot.
Deşi
mai sunt multe alte categorii de ingerinţe în habitat, rezolvate ori în curs de
rezolvare, incidentele pe care le semnalăm aici trenează de multă vreme şi mai
peste tot. Anul trecut, la Paris, în toiul briliantei defilări de Quatorze Juillet, prin Place de la
Concorde făcea tumbe un Gavroche canin, iar anul acesta, la parada de Ziua naţională,
la Bucureşti, a putut fi văzut, în afară de exemplarul lătrător oficial,
echipat în mare ţinută, şi unul dintre câinii parcului Herăstrău, care a trecut
în revistă onorata asistenţă, adresând bezele celor pe care îi ştia de prin
parc.
Fără
îndoială că îngăduinţa şi bunătatea faţă de orice fiinţă vie trebuie să fie o
constantă pentru oricine şi nu se pune problema unei segregări pripite, dar o
situaţie trenantă în materia expusă nu poate aştepta evoluţiile dramatice de
natură să ameninţe serios siguranţa sanitară şi să dezvolte toate riscurile pe
care medicii şi populaţia le cunosc.
În
aceste circumstanţe, o prezentare a situaţiei în cheie satirică poate să evidenţieze
numai vârful unui aisberg de implicaţii şi probleme care trebuie să-şi găsească
soluţia mai bine mai devreme decât prea târziu.
