Ce se întâmplă
în mintea studenţilor care fac cercetare în România?
O poveste scrisă în umbra celor care se încăpăţânează să gândească lumea altfel
decât ceilalţi.
Oxitocina, hormonul care ajută femeia să nască şi alăpteze, protejează
neuronii copilului de lipsa de oxigen din timpul unui travaliu cu probleme.
Asta a descoperit, după o mulţime de nopţi petrecute în laborator, Mihai Ceangă,
fost student la UMF „Carol Davila“, pe vremea când era în anul VI. Acum, Bogdan
Ianoşi, din anul III, încearcă să înţeleagă mecanismul exact prin care se întâmplă
acest lucru.
E
ultima joi din ianuarie, iar Bogdan e îmbrăcat cu pulover negru peste cămaşa
albastră şi povesteşte în faţa unui amfiteatru cu 20 de oameni (mulţi din ei
studenţi din anii mici) despre canalele de clor şi mecanismele pe care le
studiază ca să explice de ce oxitocina acţionează ca agent protector pentru
deprivarea de oxigen. E prima oară când vorbeşte despre ştiinţă în faţa atâtor
oameni şi vocea îi tremură des.
În
faţa mea, pe primul rând al amfiteatrului, ca un dirijor ascuns, e aşezat
profesorul Leon Zăgrean – moderatorul ştiinţific de joia aceasta şi şeful
laboratorului unde studentul de anul III stă uneori până noaptea cu cercetările
lui. Când Bogdan termină prezentarea, profesorul îi şopteşte doar pe jumătate
sever: „parcă făceai declaraţii de dragoste“.
E a
doua oară când vin la întâlnirile Grupului Studenţilor Medicinişti cu
Activitate Ştiinţifică – pe scurt SOMS: Scientific Organization of Medical Students.
La jumătatea prezentării lui Bogdan, notez rapid câteva din ideile lui şi mă
hotărăsc să aflu cum de există un grup de cercetare entuziast într-o ţară pe
care majoritatea ar părăsi-o pentru lipsa de admiraţie (şi bani) din domeniul ştiinţific.
Ştiinţa e mai mult decât prelucrarea de date
SOMS
înseamnă încă de la început întâlnirea studenţilor care fac cercetare pentru
schimburi de idei şi colaborare. Alexandra Constantinescu e de aproape patru
ani preşedinta asociaţiei studenţeşti şi organizează aceste întruniri în ultima
joi din fiecare lună. În plus, ea vrea să-i aducă şi pe ceilalţi studenţi la
SOMS. „Încercăm să spargem mitul că ştiinţa este o activitate în care stai închis
într-un laborator şi doar analizezi nişte date... Este mai mult de-atât: e
gândire creativă. Pe lângă acest lucru, facem workshop-uri în care îi învăţăm să
scrie un articol, să susţină o prezentare sau să privească critic un articol“,
spune Alexandra.
SOMS înseamnă doar „unii dintre noi“
Profesorul Mihail Coculescu e membru titular al Academiei de Ştiinţe
Medicale şi şeful Clinicii de Endocrinologie din Institutul Naţional „C. I.
Parhon“. Dr. Coculescu a fost cel care a înfiinţat SOMS, în 1987, pe vremea când
era doar asistent. A pornit Societatea cu gândul să-i înveţe pe studenţi ce a înţeles
şi el în timpul facultăţii – cercetarea e „o necesitate“, dar nu o poate face
oricine.
Biroul profesorului Coculescu e doldora de fotografii şi diplome de la
evenimente internaţionale. Zâmbeşte când pomeneşte de numele societăţii: „SOMS
a fost un gând ascuns“ – înseamnă Scientific
Organization of Medical Students, dar şi „SoMe of US“. La acea dată, partidul comunist spunea că toţi suntem
egali – „iar asta era tradusă că nu există oameni care au dotări mai speciale
ca alţii“. Profesorul Coculescu şi grupul lui de studenţi petreceau multe ore în laborator şi se întorceau
mereu la ideile lor – activitatea ştiinţifică presupune ca, până la urmă,
cercetătorul „să se gândească altfel la nişte lucruri pe care le-au văzut şi alţii“.
Cu
ajutorul lui, mulţi membri SOMS au plecat după revoluţie cu burse în centre de
cercetare din străinătate. În prezent, Radu Mihai, Sergiu Catrina, Ştefan N.
Constantinescu, Mircea Ivan, Florin Grigorescu şi mulţi alţii lucrează în cele
mai competitive laboratoare din lume şi au publicat articole cu mii de citaţii.
Cercetarea o să existe în cele mai tragice condiţii
Dr.
Mircea Ivan, profesor asociat la Indiana University din SUA, a fost membru SOMS
în perioada ’89–’92. Îşi aminteşte şi acum cu drag de întâlnirile ştiinţifice
care aveau „un grad de rigurozitate ridicat“ şi care îi făceau pe studenţi să
evadeze din mediocritatea zilnică: „Încercam să atingem un anumit nivel de
excelenţă – să ne simţim parte a unei (hai să-i zicem) elite“.
Pe când
făcea studii postdoctorale la Harvard, dr. Ivan a descoperit senzori celulari
de oxigen la nivel celular (numiţi HIF
prolyl hydroxylases). Această descoperire, publicată în Science, i-a adus fostului său şef de la
Harvard unul din marile premii ale lumii, The
Gairdner Award, care anunţă de obicei premiul Nobel.
Dr.
Ivan spune că SOMS l-a ajutat mult în aceşti ani: acum colaborează cu unii din
cei mai buni cercetători români din SUA, şi ei alumni ai SOMS, George Călin de la MD Anderson Cancer Research şi Daniela Matei de la Indiana University.
De
altfel, majoritatea membrilor grupului ştiinţific de la „Carol Davila“ vor să
plece în altă ţară ca să poată face descoperiri ştiinţifice cu aparatură
performantă, salariu decent, admiraţie şi gânduri spre recunoaştere internaţională.Câţiva
dintre cei plecaţi ajută însă cercetarea studenţească din România să respire
aerul ştiinţific din centrele mari ale lumii – prin internet sau, ocazional, în
ţară pentru perioade scurte în care ţin cursuri. Mihai Moldovan, profesor
asociat la Universitatea din Copenhaga, a organizat împreună cu SOMS evenimente
ca „Brain Awareness Week“, workshopuri
şi şcoli în urma cărora unii studenţi au fost implicaţi în proiecte comune de
cercetare, din care au ieşit articole publicate în reviste internaţionale. Unul
dintre aceşti studenţi este Andrei Ilie, care acum e doctorand la Universitatea
din Oxford şi ajută la rândul său SOMS.
Alţi
oameni valoroşi rămân însă de bunăvoie în România, alături de studenţi, şi fac
studii ştiinţifice în condiţii mult mai vitrege decât colegii lor. Profesorul
Coculescu îmi spune că cercetarea va exista în ţară chiar şi în cele mai
tragice condiţii pentru că „indiferent de cine are puterea, în masa socială
există întotdeauna o forţă de supravieţuire care face ca exemplele bune să se
perpetueze chiar în epocile cele mai restrictive“.
