Chit că suntem în plină toamnă, aş sugera
cititorilor turişti să amâne deocamdată „Drumul vinului“ pe dealurile Prahovei şi
ale Buzăului şi să dea o raită, tot în judeţul Buzău, pe la alte obiective
pentru care iarna nu este un anotimp primitor. Este vorba de vulcanii noroioşi
de la Pâclele, de lăcaşurile de cult de la Măgura şi de Muzeul Chihlimbarului
de la Colţi, cu complexul rupestru din preajmă. Eu unul le-am vizitat fără grabă
în două zile, se putea şi într-una singură, dar am înnoptat la Buzău şi m-am lăcomit
la celebrii covrigi calzi locali şi cârnaţii de Pleşcoi. M-ar fi certat cumpătatul
profesor Iancu Gonţea pentru exces alimentar. Înainte de a-l audia la cursul de
igiena alimentaţiei, mi-a dat primele lecţii, în 1946, la cabinetul de consultaţii
pe care îl avea deschis în fiecare vară, la Băile Olăneşti: „Il faut manger pour vivre et non pas vivre
pour manger“, îmi repeta profesorul citându-l pe Molière din „Avarul“. Nu bănuiam
atunci că peste un deceniu şi jumătate îi voi continua paşii prin cercetări
asupra efectului antitiroidian ai tiocianaţilor din crucifere.
Vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi
Mici, rezervaţie naturală singulară în ţară, reprezintă emanaţii de gaze de
petrol care antrenează nămoluri argiloase bolborosind continuu. În asemenea
mediu cresc unele plante adaptate. La 30 km de la Buzău, la Măgura, se află mânăstirea
Ciolanu şi, la doi km distanţă, schitul Cetăţuia. Între ele găsim pe poiană un
splendid muzeu în aer liber cu zeci de sculpturi contemporane, rod al
talentului sculptorilor din taberele de vară organizate anual aici din anul
1970 şi găzduite de mânăstirea Ciolanu. Actuala biserică mare a mânăstirii
datează din 1862 şi are icoane pictate de Gh. Tattarescu. Schitul Cetăţuia,
ascuns în codru, îşi trage numele de la cetatea dacică din zonă. O a doua
cetate
a aparţinut doamnei Neaga, soţia domnitorului Mihnea al II-lea Turcitul
(sec. XVI). Biserica de piatră a fost construită în 1854. Principelui domnitor
Carol I îi plăceau împrejurimile şi avea intenţia să ridice o reşedinţă. S-a răzgândit
după ce calul său, speriindu-se, l-a aruncat acolo de pe şa. Astfel, s-a
preferat Sinaia, motivându-se existenţa surselor de apă.
La Muzeul Chihlimbarului, unic în România şi
unul din puţinele de acest gen din lume, se ajunge după 70 km de la Buzău pe
DN10, pe drumul judeţean Vâlcea–Sibiu–Colţi. Această colecţie fascinantă de
ambră a început să fie alcătuită în 1973, deoarece în Munţii Buzăului – cu precădere
la Colţi – chihlimbarul se găseşte în sol în strat dezvelit la suprafaţă sau în
adâncime. Ce exponate pot fi văzute în Muzeu? Arsenalul folosit la extragerea şi
prelucrarea chihlimbarului, bulgări de chihlimbar brut şi diferite obiecte obţinute
din acesta, inclusiv podoabe pentru femei, date privind istoricul localităţii şi
al activităţii de extracţie, artă populară locală. Un capitol aparte îl
reprezintă nenumărate fenomene supranaturale şi efecte vindecătoare de care ar
fi răspunzător chihlimbarul, după cum susţin localnicii şi nu numai.
La şapte km de Colţi, se înşiră aşezările
rupestre. Un tărâm de legendă, care te impresionează prin sălbăticie, dar şi
prin măreţia izbucurilor în piatră. Complexul de sihăstrii rupestre are o
importanţă istorică deosebită prin mărturiile ce ni le păstrează din vremuri
demult apuse. Primul care a cercetat misterioasele relicve a fost Alexandru
Odobescu, în 1871, însoţit de pictorul elveţian Henri Trenk, care a realizat un
album de acuarele. „Peştera lui Iosif“ are incizii în arc frânt şi simboluri
paleocreştine (peşte cu capul în jos). O altă grotă, „Fundul Peşterii“, are pe
pereţi incizii de pumnale specifice secolelor VI–IV î.Hr., vârfuri de lance şi
săgeţi, precum şi inscripţii în chirilica veche. În „Peştera lui Dionisie“ sunt
inscripţii de nume şi ani; a fost locuită încă din sec. III. Turbulenţele
electromagnetice şi alte anomalii fizice din acest areal al curburii carpatice
au dus la speculaţii de fenomene paranormale.