– Eu
lucrez într-un spital municipal, așezat pe E85, deci cu o groază
de urgențe. Fac chirurgie de primă linie, de la bube mici la
accidente. Vedem des accidente urâte. Avem și gărzi mai liniștite,
avem și gărzi în care nu știm exact pe unde ne aflăm, dar se
muncește foarte mult. Chirurgia în România e o provocare cel puțin
la acest nivel, când pacienții nu sunt programați, nu sunt complet
investigați și trebuie să faci ceva să le fie bine.
– Cât
de des faceți gărzi într-o lună?
– Șase-șapte
gărzi pe lună. Suntem patru chirurgi și mai avem alți doi colegi
pe linia de gardă, deci cam asta e media pentru toată lumea. Sunt
și pacienți care vin în policlinică și apoi vin la internare,
dar în general patologia e de urgență. Și, ca la un spital foarte
apropiat de zona rurală, avem patologie oarecum legată de
agricultură: o luăm primăvara cu sapa și terminăm toamna cu
tăiatul lemnelor.
–
Ce vă place și ce nu vă place la relația cu pacienții?
– Aici
e o întreagă poveste și poezie, iar presa își are contribuția
ei. Chiar mă întreb cum se simte un jurnalist care acum câțiva
ani prezenta „chirurgul îngerilor” și acum trebuie să îl
demonizeze, tot de dragul audienței. Exprimările axiomatice nu fac
bine nimănui. Relația cu pacienții e oarecum complicată în
ultimii ani. Unii sunt plini de drepturi, deși nu știu exact care
le sunt, dar vin de obicei montați că medicul face, drege și
suntem niște demoni la care apelează numai pentru că nu au
încotro. Puțini, dar suficienți cât să ne creeze nervi. Cei care
ne cunosc, fiindcă orașul e mititel, nu ne ridică probleme. Bine,
relația e individualizată față de fiecare pacient în parte,
trebuie să îi înțelegem și noi pe ei întrucât pentru fiecare
cea mai importantă patologie e a lui. Trebuie să ne înțeleagă și
ei pe noi, că suntem oameni și nu întotdeauna suntem în formă
maximă, cu cheful maxim de discuții. Sau n-avem timpul necesar să
stăm la discuții pe cât și-ar dori ei. Dacă am fi mai toleranți
și unii, și alții, ar fi mult mai bine.
–
Când anume ați vrea să vedeți toleranța pacienților?
– În
general, problemele sunt în situațiile de urgență, când lumea e
deja oarecum cu nervii întinși la maximum și atunci încep
discuțiile și reproșurile, când tu nici nu ai apucat să vezi
pacientul sau să inventariezi leziunile și deja urlă în spate
cinci „hai, mai repede, moare lumea” și tot așa. Sau în
situația în care deja ai făcut triajul, știi că nu are nicio
urgență majoră, că poate să aștepte în detrimentul altui
pacient care eventual a venit după el, dar consideri că trebuie să
intre înaintea lui.
–
Ce ați schimba la felul în care e organizată chirurgia generală
în România?
– Ar
trebui să fie mai mulți colegi. Ar fi minunat. Și mai mult acces
la mijloacele de investigație. Problema nu e neapărat a lipsei de
dotare, ci de acces la orice oră. E valabil nu doar la spital la
noi, ci și prin alte spitale. Pentru că și noi mai dăm telefoane
și ni se spune: „Nici noi astăzi nu putem”. De obicei, tot din
lipsă de personal. O să se rezolve sau nu... rămâne să vedem.
Oricum, ideea e că nu creștem peste noapte. Important e să
creștem. Să creștem și individual, să creștem și specialiști
– și dacă tot îi creștem, să îi și ținem pe-aici.
–
Cum colaborați cu ceilalți specialiști?
– Acuma...
nu ne-am dus acolo că ne-am luat din dragoste. Și în căsnicie
până la urmă există probleme. Dar cel puțin în chirurgie, fiind
muncă de echipă, chiar dacă apar discuții, discuțiile sunt între
noi. Pe urmă, faptul că am intrat amândoi la un pacient care a
venit în mai multe bucățele și pleacă bine ne leagă între noi.
Sunt puțini medicii și dacă-s unul-doi pe specialitate, sunt
chemați de-acasă când apare o situație care necesită colaborare.
Nu apar probleme în colaborarea dintre noi. Știu că sună roz,
probabil neverosimil, dar chiar se colaborează. Adică nu am
probleme să sun un coleg la trei dimineața și să îi spun că am
ceva care necesită prezența lui la spital.
–
Ce ați schimba dacă o vreme ați fi ministrul sănătății?
– Aș
mai elimina din birocrație. Am ajuns de scriem mai mult decât
lucrăm efectiv. Mănâncă timp. Cum spunem noi, acum facem
chirurgie albastră cu pixul. Aș mai scoate din birocrație, că e
infernală. La un moment dat te îngropi în hârtii că nu mai vezi
pacientul de ele. Aș mai schimba oarecum modul în care sunt
percepuți medicii. Dar asta nu ține numai de minister, asta ține
și de medici și de educația pacientului. Nu toți medicii sunt
demoni, probabil că sunt și care oferă subiecte de bârfă, că
dacă nu ar fi, nu s-ar povesti, iar asta nu ține de minister. Și,
aș vrea mai mult acces la educație. Și pentru medicii aflați în
pregătire, și pentru pacienți. Un pic de colaborare mai strânsă
și cu medicii de familie și cu cei care au posibilitatea să facă
puțină educație sanitară pacienților.
–
Ați și publicat online diferite texte adresate pacienților.
– Da,
textele apărute pe blogul Otiliei Țigănaș (n. red. medic de
familie la Hășmaș). Într-un fel îi prezinți pacientului
lucrurile într-o discuție amicală, la o cafea virtuală și alta e
să îl dădăcești la modul didactic, eventual folosind niște
termeni tehnici. Așa, nici ai mei de-acasă nu reacționează bine.
Ideea era de a face un pic de educație medicală pacienților ca să
nu mai ajungă la noi în situația în care ne dăm deoparte și
spunem: „Nu mai am ce să îți mai fac”.