În viziunea omului de rând, șpaga este numitorul comun al
halatelor albe. După eticheta de „șpăgar“ poate veni și cea de „bun
profesionist“, „un medic foarte bun“, poate chiar și „am avut mare noroc cu
el“, însă plicul care trebuie să intre în buzunar ca să miște lucrurile
reprezintă eticheta finală.
Paradoxal, din anii de facultate îmi amintesc cum în timpul
stagiilor de semiologie și chirurgie, luând anamneza ori în timpul examenului
clinic, pacienții îmi spuneau că „eu am mai multă încredere în voi ăștia
tinerii că sunteți mai pasionați, vă uitați și la bolnav“. Este drept că noi,
studenții, nu aveam presiunea programului de muncă din spital și îi puteam
aloca pacientului oricât timp doream. Un alt pacient îmi mărturisea, cu ocazia
unei anamneze prelungite, și faptul că „poate voi veți reuși să mai schimbați
ceva cu sistemul ăsta medical“. La momentul respectiv nu înțelegeam prea bine
despre ce este vorba și până nu ajungi în spital în rolul de aparținător, sau
mai tragic, de bolnav, nu poți înțelege. Pot spune cu mâna pe inimă că în anii
de facultate simțeam respectul pentru meseria de medic și îmi plăcea să
proiectez în următorii ani aceeași imagine.
Însă lucrurile s-au schimbat odată cu intrarea în rezidențiat.
Brusc timpul devine scurt pentru toate sarcinile și apar responsabilități nu
doar față de bolnav, ci și față de locul în care profesezi. Ceea ce aveam să
descopăr pe lângă toate acestea este că odată cu îmbrăcarea halatului alb, de
data asta din postura de medic rezident, vrând-nevrând am intrat în rândul
„șpăgarilor“. Ironic, cu câteva luni înainte eram un student care avea tot
viitorul și posibilitățile în față și, după un examen solicitant de tip grilă
urmat de o lună de vacanță, deveneam brusc un om fără scrupule pentru care nu
prima decât beneficiul material. Repet, în ochii publicului.
Există multe articole scrise pe tema asta, însă am să vă
povestesc o întâmplare care va ilustra mai bine decât orice teorie toată
percepția oamenilor asupra profesiei de medic, șpăgii și respectului cuvenit.
În anul al doilea de rezidențiat, părinții m-au ajutat să îmi
cumpăr o mașină nouă. Spun „nouă“ deși era second hand, însă acel VW Polo
micuț, diesel, care costase aproximativ 4.000 de euro, era pentru mine ca o
gură de aer proaspăt după o Dacie 1310 cu care petreceam mai mult timp în
service decât pe șosea. Spun cifrele pentru a nu exista dubii asupra
transparenței. Eram fericit și aveam toate motivele, cui nu i-ar plăcea o
mașină mai bună? Ei bine, fericirea a avut o viață scurtă întrucât toți
cunoscuții nu s-au putut abține de la remarci de tipul „a început să îți meargă,
nu?“, „au început și pacienții să dea?“, „gata, nu îți mai este rușine să
primești?“, și tot așa. Cei mai ambițioși mă întrebau: „cum, doar atât ai
reușit să îți cumperi?“. Îmi vine să râd acum deși atunci eram furios.
Făcând gărzi neplătite și traversând perioada reducerilor
salariale cu 25%, nu se punea problema de primit șpăgi pentru că nu mi-a plăcut
niciodată eticheta asta, mai ales că primirea plicului echivalează cu anularea
respectului în fața pacientului. Interesant este că nimeni nu s-a gândit vreo
clipă că mașina ar fi fost cumpărată cu banii părinților.
Ajungem în ziua de astăzi. Sunt proaspăt medic specialist și
lucrez exclusiv în mediul privat încă de la terminarea rezidențiatului, mediul
privat cu bune și rele, despre care aș minți să spun că este visul meu din
punct de vedere profesional. Știm cu toții eticheta care se pune în mediul
privat: „ăștia îți cer bani, aici e cu plată“, „plătești cu banul jos“, „e
scump“. Una peste alta, prețurile sunt vizibile pentru toată lumea. Deși poate uneori
sunt prea mari, nu există șpagă, iar consultațiile au ca scop lămurirea
cauzelor medicale care l-au adus pe pacient la medic, nu evaluarea reciprocă
pentru a vedea „cât trebuie să se lase în plic“.
În urmă cu un an mi-am luat rămas bun de la mașina care m-a
plimbat prin anii de rezidențiat și am cumpărat o mașină nouă, tot cu ajutorul
părinților. Nu este o marcă așa de populară precum micuțul Polo, însă este
nouă. Prețul mașinii a fost mult peste cel al mașinii din rezidențiat,
cumpărate în viziunea celor din jur din șpăgi. Acum nimeni nu a mai glumit pe
seama provenienței banilor, cel mai probabil fiindcă toți știu că lucrez în
mediul privat și își imaginează probabil că sunt bine plătit. Poate că au
dreptate, însă am realizat că am scăpat de eticheta pe care am purtat-o ceva
timp. Și nu a trecut decât un an.
Mă gândesc, cu un optimism deloc nejustificat, că medicii români
din sistemul de stat pot scăpa de eticheta asta nenorocită pe care, fără să
vrea, o poartă de zeci de ani. Avem nevoie de salarii decente, de absența
corupției și puțin timp pentru a ajunge la normalitate. Se poate!