Durham – în 1842, reformatorul social englez
Edwin Chadwick documenta o discrepanţă de 30 de ani între speranţa de viaţă a bărbaţilor
din cele mai sărace pături sociale şi cea a micii nobilimi. În zilele noastre,
locuitorii din cele mai înfloritoare zone ale Marii Britanii, cum ar fi
Kensington şi Chelsea, pot trăi cu până la 14 ani mai mult decât cei din cele
mai defavorizate oraşe, precum Glasgow.
Acest gen de inegalităţi există, în diverse
proporţii, în toate ţările dezvoltate. Grupurile mai sărace o duc deosebit de rău
în sistemul neo-liberal din Statele Unite. Diferenţele de speranţă de viaţă din
unele oraşe din SUA, cum ar fi New Orleans, sunt uriaşe, mergând până la 25 de
ani.
Înţelegerea şi atenuarea acestor discrepanţe
din domeniul sănătăţii rămâne o provocare majoră la adresa politicilor publice
din întreaga lume. Nu este doar o problemă de ordin moral. Discrepanţele din
domeniul sănătăţii implică importante costuri economice. Însă cauzele acestor
inegalităţi sunt complexe şi contestate, iar soluţiile sunt evazive.
Principala explicaţie a existenţei acestor
inegalităţi rezidă în determinanţii sociali ai sănătăţii – adică mediul în care
oamenii trăiesc şi muncesc. Oamenii înstăriţi au un acces mai facil la mediile
care încurajează sănătatea, cum ar fi şcolile bine întreţinute care oferă o bună
educaţie, locuinţele de bună calitate şi locurile de muncă stabile, în spaţii
sigure. Cu cât eşti mai sărac, cu atât rişti să fii mai expus la medii care îţi
afectează starea de sănătate.
Diversele teorii pornesc de la acest cadru
de bază – şi fiecare explicaţie concurentă propune alte strategii de atenuare a
discrepanţelor din domeniul sănătăţii. De exemplu, abordarea
„cultural-comportamentală“ explică diferenţele de sănătate în termenii diferenţelor
de comportament individual, afirmând că oamenii mai săraci au o stare de sănătate
mai precară din cauza înclinaţiei mai puternice spre fumat, consumul de alcool şi
adoptarea unei alimentaţii mai puţin sănătoase. Această perspectivă stă în
spatele intervenţiilor, precum programele naţionale antifumat sau iniţiativele
educative în domeniul sănătăţii.
Abordarea „materialistă“ adoptă o viziune
mai largă, argumentând că oamenii care au mai mulţi bani pot beneficia, în esenţă,
de o stare de sănătate mai bună datorită educaţiei, serviciilor de sănătate şi
serviciilor sociale de o calitate superioară. În consecinţă, statele pot atenua
diferenţele de sănătate introducând un venit minim garantat mai mare pentru cei
mai săraci cetăţeni ai lor şi garantând accesul universal la serviciile
publice.
Prin contrast, teoriile „psihosociale“
sugerează că trăirea psihosocială a inegalităţii – sentimentele de
inferioritate sau superioritate generate de ierarhiile sociale – este cea care
contează. Această abordare consideră că cei mai săraci indivizi şi cele mai sărace
comunităţi trebuie să se simtă productivi, preţuiţi şi îndreptăţiţi să preia
controlul asupra propriilor lor vieţi, în loc să se simtă prinşi într-o poziţie
de subordonare.
Abordarea „cursului vieţii“ combină mai
multe teorii, ajungând să susţină că acumularea inegală de avantaje sau
dezavantaje de ordin social, psihologic şi biologic de-a lungul timpului,
momentul de început fiind in utero,
generează inegalităţile de sănătate. Este nevoie de o intervenţie timpurie
pentru ca un copil să poată fi condus pe acel drum care să-i asigure o stare de
sănătate bună, dar şi o plasă de siguranţă socială adecvată de-a lungul vieţii
sale.
Cea mai complexă viziune este cea a şcolii
„politico-economice“, care argumentează că inegalităţile de sănătate sunt
determinate de structura ierarhică a economiilor capitaliste şi de alegerile
politice asociate, referitoare la alocarea resurselor. Această analiză propune
cea mai radicală soluţie: dezvoltarea unui sistem economic şi social în care
resursele, în special bogăţia şi puterea, să fie alocate uniform.
Dat fiind că toate aceste teorii pot fi,
într-o oarecare măsură, susţinute de dovezi ştiinţifice, politica poate conta
mai mult decât ştiinţa atunci când vine vorba de stabilirea strategiilor urmate
de politicieni pentru a reduce inegalităţile de sănătate. Până la urmă, unele
posibile soluţii sunt mai uşor de implementat, din punct de vedere politic, în
cadrul sistemelor existente, decât altele.
De exemplu, intervenţiile menite să schimbe
comportamentul individual sunt mult mai puţin ameninţătoare pentru structurile
de putere dominante decât cele care solicită investiţii sociale masive sau
revitalizarea întregului sistem. Astfel, guvernele interesate să înlăture
diferenţa de sănătate – cum ar fi guvernul britanic laburist din perioada
1997–2010 – sfârşesc, de regulă, prin a urmări nişte intervenţii relativ
comode, „neproblematice“.
Însă succesul acestei abordări privind
atenuarea diferenţelor de sănătate nu este decât parţial, ceea ce confirmă
faptul că sunt necesare unele măsuri mai cuprinzătoare. Într-adevăr,
majoritatea progreselor sănătăţii din secolele al XIX-lea şi al XX-lea se
datorează reformelor economice, politice şi sociale de proporţii.
Până
la urmă, societăţile mai echilibrate au un pronostic de sănătate mai bun. Deşi
chiar şi cele mai egalitare şi dezvoltate ţări se confruntă cu inegalităţile
din domeniul sănătăţii, cetăţenii acestora, în totalitatea lor, o duc mai bine şi
trăiesc mai mult. Chiar şi cele mai sărace şi mai vulnerabile grupuri din ţările
social-democrate, precum Suedia şi Norvegia, sunt mult mai sănătoase şi trăiesc
mai mult decât corespondentele lor din ţările neo-liberale, precum Marea
Britanie sau Statele Unite. Aceste state mai egalitare au reuşit şi să atingă o
dezvoltare economică stabilă şi cuprinzătoare şi un standard de viaţă ridicat.
Prin urmare, dacă este evaluată dintr-un punct de vedere neutru, democraţia
socială este în mod evident o alegere mai favorabilă pentru toţi cei implicaţi.
© Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
|
 Clare
Bambra, profesoară de politici de sănătate publică şi directoare a Institutului
Wolfson de Cercetare a Sănătăţii şi Bunăstării din cadrul Universităţii Durham,
Marea Britanie, este autoarea cărţii Munca, şomajul şi economia politică a sănătăţii
(Work, Worklessness, and the Political Economy of Health).
|
