Și-a
fost să se ridice în sfârșit și țara aceasta îngenuncheată de-atâtea dureri și
suferință! Nebănuit și neașteptat s-a ridicat, ca întotdeauna de-a lungul
istoriei sale, din amarul ei sufletesc plin de negrăite pătimiri și jertfe. Dar
nu legitima revoltă pentru sfintele-i drepturi încălcate de cinismul și
indiferența unei istorii nedrepte a ridicat-o din pustia unei lumi în derivă,
ci un tulburător suspin țâșnit din adâncurile ei, ce s-a înălțat ca o coloană
de demnitate românească în plin deșert sufletesc. Și-atunci, parcă pentru
câteva clipe, țara aceasta întinată de atâtea cumplite nedreptăți, a fost
spălată de ploaia de lacrimi căzute din ochii triști plini de neștiute
suferințe ai oamenilor-dureri ce o locuiau.
Surprinsă,
țărâna jertfei noastre neîntrerupte a tresărit și ea ca-n fața unei neașteptate
binecuvântări. Apa aceasta curată a pătimirii românești s-a adunat apoi toată
într-un fluviu de suferință mută ce-a străbătut încet și sigur, netulburat de
istorie, pământul plin de răni deschise și nevindecate. Pe valurile
mângâietoare ale acestui fluviu de durere, plutea legănată ușor în voia
brizei-suspin ce-o înconjura din toate părțile o bărcuță fără de vâsle pe care
în sfârșit destinul o lăsase în pace ca să-și găsească liniștea în brațele lui
Dumnezeu. Era sicriul regal! Legănat încet de valurile-lacrimă, el se-ndrepta
ca-ntr-un dulce somn spre Cetatea Eternă. În felul acesta, într-un suspin comun
mare cât o țară, își conducea pe ultimul lui drum pe ultimul lui Rege, poporul
român.
Lumina
candelei sufletești a Suveranului se stinsese de mult și, totuși, în mod
neașteptat și tainic, acum nenumărate lumini se-aprindeau rând pe rând în
inimile slujitorilor săi ca într-o nebănuită Înviere. Cu „suferința pre
suferință călcând”, acești oameni-durere luau lumină unii de la alții, putând
astfel pentru întâia oară să se vadă între ei și să prefacă pentru o clipă
întreaga țară într-o strălucitoare Biserică. Suveranul de care se despărțeau cu
atâta durere în inimi nu le adusese nicio victorie militară, nicio izbândă
politică, nicio prosperitate de viață, ci doar o simplă cruce de lemn. Pe ea
era scris doar atât „Mihai I – Rege”. Ca un vârf de corabie prin ceața de
lacrimi a mulțimii înainta încet, tăcut și cutremurător de singură crucea. În
urma ei, tăcuți ca niște umbre ale durerii, veneau unul după altul, în pas de
Liturghie, oamenii bisericii, preoții. Călcau încet parcă sfințind în șoaptă
drumul pe care mergeau. Pe afetul de tun războinic ce se târa acum smerit și
cuprins parcă de somnul veșniciei, era așezat sicriul suveranului. Acoperit de
drapelul țării ca de năframa plină de durere a întregului său popor, ținea
deasupra-i cu degetele nevăzute coroana regală rămasă acum fără stăpân. În
spatele lui, ca niște lungi alei de plopi străbătuți de freamătul unei surde
dureri, veneau în pas legănat abia auzit, ce parcă picurau suspine în aerul
trist, soldații armatei române. Mergeau în neauzită cadență ca și cum n-ar fi
vrut să tulbure somnul cel veșnic al Regelui lor. Nimic din pasul victorios de
altădată, din marșul triumfal aclamat de mulțime. Ceva se strecura sfios ca un
murmur de curățenie și forță sufletească. Erau soldații-lacrimi ai Majestății
Sale. Orașul întreg era o sfântă catedrală ce oficia în tragică durere marea
Despărțire. Pentru o clipă, cerul plumburiu se dădu la o parte ca soarele să
lumineze destinul cenușiu al acelor oameni. Aerul vibra de tristețe ca lacrima
atârnată pe geana unui copil. De o parte și de alta a cortegiului funerar
se-nălțau în aer, ca niște păsări eliberate din cușca propriului suflet, mii de
cruci făcute de degetele tremurânde ale unui popor învins în destinul său
istoric, dar care acum în sfârșit, după atâta timp, își murmura nebiruita lui
credință.
Suveranii
de dinainte, demnii lui strămoși, aduseseră rând pe rând acestui popor
libertatea, gloria militară, unirea ființei naționale și, odată cu ea, onoarea
de a fi român în lume. Dar el, „bietul” Rege de azi, pe care lumea-l conducea
cu o cumplită jale pe ultimul drum, ce-ar fi putut să le ofere? Nimic din toate
astea! El, cel din urmă dintre toți, cel umilit, cel prigonit, cel lovit în
demnitatea regală de a fi, cel exilat, el, regele rămas fără de țară!
Și-atunci, neputând să le dăruiască supușilor săi nimic din ceea ce un rege le
poate oferi, se gândi să-și smulgă din piept singura lui avere. „Averea” cu
care-și părăsise țara și cu care acum se-ntorcea din exil, o simplă cruce de
lemn. Iar poporul acesta românesc, privind-o, ca la un semn îngenunche și țâșni
în lacrimi. Căci ei își vedeau în ea propria lor crucificare.
Era
darul Majestății Sale Mihai I pentru poporul lui român.
