Legea eutanasiei şi sinuciderii asistate a
fost adoptată în Olanda în 2001, după o dezbatere publică de mai bine de două
decenii. Deşi între timp mulţi dintre pacienţii care au optat pentru eutanasie şi-au
exprimat dorinţa să-şi doneze organele, abia în 2013 a devenit posibil acest lucru.
Un bărbat de 50 de ani ce suferea de o boală neurodegenerativă incurabilă a
fost primul pacient de la care s-au prelevat organe pentru transplant după
eutanasie. Pentru aceasta, el a trebuit să accepte ca eutanasia să nu fie
efectuată la domiciliu, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, ci într-o
secţie de terapie intensivă. De asemenea, şi conducerea spitalului a trebuit să
facă concesii şi să accepte ca eutanasia să fie realizată în spital de medicul
de familie. Imediat după ce s-a constatat decesul, de la pacient s-au prelevat
rinichii şi ficatul pentru transplant şi pancreasul pentru cercetare.
Pornind de la această experienţă, susţinută şi
de rezultatele dezbaterilor, în Olanda se va implementa în curând un protocol
care reglementează donarea de organe după eutanasie. Acesta a fost elaborat de
două spitale academice şi, în prezent, este evaluat de instanţele ce se ocupă
de transplantul de organe. El are menirea să înlăture conflictele de interese şi
să conducă la evitarea intricării nedorite a celor două proceduri. În prezent,
sunt cunoscute şase cazuri în care au fost donate organe după eutanasie.
Raportat la numărul de pacienţi care decedează în Olanda prin eutanasie (în jur
de 2.400 anual) şi la bolile de care suferă, s-a prognozat că în acest fel ar
putea fi donate organe pentru 200–400 de transplanturi anual, ceea ce ar
contribui la scurtarea listelor de aşteptare pentru transplant.
În Belgia, ţara în care eutanasia se practică
din 2002, donarea de organe după eutanasie a început acum câţiva ani. În 2005,
erau deja nouă pacienţi de la care s-au prelevat organe pentru transplant.
Bazat pe experienţa belgiană, se poate afirma că doar 10% din pacienţii care au
solicitat eutanasie au îndeplinit condiţiile de a fi donator. Bolile cele mai
compatibile cu această situaţie sunt traumatismele craniocerebrale, accidentele
vasculare cerebrale, scleroza multiplă, atrofia ponto-cerebelară, sindromul
locked-in şi bolile psihice. Din organele prelevate de la zece persoane după
eutanasie, doar cel mult patru organe au corespuns criteriilor pentru
transplant. După eutanasie, corneea, rinichii, ficatul şi plămânii au fost cele
mai folosite organe în transplant şi rata de succes a fost de peste 80%.
Legat
de acest proces, care combină de fapt două proceduri destul de complexe,
eutanasia şi donarea de organe, s-au găsit şi încă mai trebuie găsite răspunsuri
la numeroase întrebări. În primul rând, cine ar trebui să sugereze sau să
propună donarea de organe după eutanasie, pacientul sau medicul, având în vedere
încărcătura emoţională a momentului? Se consideră că această acţiune trebuie să
fie şi să rămână un acord comun între pacient şi medicul său curant. Cât de
legală este procedura, având în vedere faptul că decesul prin eutanasie nu este
considerat moarte naturală, ci în multe legislaţii este o crimă? Pentru a putea
preleva organe/ţesuturi de la un decedat, este nevoie de acordul ofiţerului din
justiţie. Apoi, în ce măsură acceptul donării de organe va influenţa momentul,
locul şi modul de efectuare al eutanasiei? Pentru donare de organe, pacientul
trebuie să fie evaluat şi monitorizat, ceea ce necesită spitalizare. Acest
aspect şi faptul că eutanasierea se va produce în spital se numără printre
principalele motive de a evita donarea. Care sunt consecinţele practice şi
psihologice, pentru pacient şi pentru familie, dacă eutanasia se va petrece în
spital şi nu acasă? Ce înseamnă pentru familie că, după eutanasie şi
constatarea decesului, corpul neînsufleţit să fie imediat preluat de echipa de
prelevare de organe? Pot fi cei care beneficiază de organele donate informaţi şi
pregătiţi pentru transplant înainte să fie efectuată eutanasia? Dacă da, care
vor fi consecinţele dacă donatorul se răzgândeşte? Poate fi sfătuit sau i se
poate sugera donatorului să doneze organele cât mai este în viaţă, adică înainte
de efectuarea eutanasiei? Pot fi trimise organele donate, în conformitate cu
convenţiile stabilite de Eurotransplant, la un primitor dintr-o ţară în care
eutanasia nu este legalizată?
Pentru unii, eutanasia şi donarea de organe
par o combinaţie logică şi ar trebui să fie întotdeauna posibilă. Pentru alţii,
este prin definiţie o contraindicaţie absolută, de neconceput. Mulţi încă nu
s-au gândit că aşa ceva ar fi posibil. Societatea civilă, eticienii şi profesioniştii
din sănătate poate nu vor cădea niciodată de acord sub toate aspectele asupra
acestui subiect. Remarcabil este faptul că solicitarea de a deveni donator după
eutanasie a venit din partea pacienţilor aflaţi în situaţia dificilă de a renunţa
la viată pentru a curma o suferinţă de neîndurat. Şi că ei au luat această
decizie deloc uşoară pentru a se simţi încă o dată utili şi pentru a muri cu
sentimentul că au făcut ceva pentru alţii.
Unul dintre tabuurile donării de organe după
moarte nu mai există. În societatea civilă din Vest a început deja discuţia
despre un alt tabu, şi anume donarea de organe după sinucidere, alta decât cea
asistată.