Doar
o vară a trecut peste cazurile de corupţie şi fraudare a sistemului medical
dezvăluite în primele luni ale lui 2014 şi am uitat. Am uitat de fisurarea
credibilităţii breslei medicale. Am uitat că prestigiul unui grup profesional
depinde în mare măsură de reflexia acestuia în oglinzile mediatice. Am uitat că
problemele medicilor români nu se reduc doar la finanţarea insuficientă şi la
legislaţia infernală cu care sunt trataţi de autorităţi. Am uitat, mângâiaţi
fiind de recunoştinţa individuală pe care fiecare pacient o poartă, natural,
medicului care l-a vindecat. Dar prestigiul unei bresle nu se construieşte doar
prin ceea ce crede un pacient anume despre vindecătorul lui, ci şi prin ceea ce
crede mulţimea despre medici.
Două
sunt scenele pe care evoluează astăzi orice medic român. Cea mai importantă
este scena cabinetului său, acolo unde rigoarea actului medical ar trebui
dublată de răbdarea şi vorba bună acordată pacientului. Politeţea actului
medical, un subiect despre care se vorbeşte încă prea puţin în facultăţile
româneşti, are solara calitate de a-i încălzi chiar şi pe cei care nu sunt expuşi
direct razelor sale. Atunci când mulţimea îşi povesteşte interacţiunile neplăcute
cu personalul medical nu există contraargument mai puternic decât amintirea
acelui medic care şi-a tratat pacientul cu blândeţe. E miraculosul fenomen al
bunătăţii care sare ca o pietricică aruncată pe luciul apei. Lasă urme şi după
ce s-a încheiat/scufundat. Orice medic care îşi exercită astfel profesia face,
indirect, un bine tuturor colegilor săi. Pentru că blândeţea lui se răsfrânge şi
asupra lor.
Dar
cea mai vizibilă scenă pe care evoluează un medic român este cea din afara
cabinetului său, cea publică. Acest podium este, prin natura lui, ocupat în
special de vârfurile breslei, indiferent că această altitudine se datorează
competenţelor medicale sau celor politice (politic nu în sensul limitativ al
partidelor). Medicii care evoluează pe această scenă au cea mai mare capacitate
de influenţare a felului în care mulţimea percepe medicina. Aici este locul în
care se operează complicaţii mult mai dificile, prin imaterialitatea lor, decât
o hernie strangulată. Iar complicaţiile pentru breasla medicală din România nu
au dispărut peste vară.
Vor
mai apărea şi în această toamnă cazuri răsunătoare de corupţie manifestată în
sistemul medical. Suntem prinşi chiar în aceste zile într-o situaţie imposibilă
care rostogoleşte mai departe spectrul negativ ce înconjoară breasla.
Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii au solicitat, pe baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive, demiterea rectorului Universităţii de Medicină şi
Farmacie din Iaşi şi a preşedintelui Colegiului Medicilor. Acum nu este timpul
potrivit unei discuţii a cazului particular (şi de aceea voi evita să menţionez
nume), ci a felului în care el se răsfrânge asupra imaginii breslei medicale.
Între
instituţiile guvernamentale şi cele două instituţii medicale se joacă un
ping-pong al adreselor, solicitărilor, comunicatelor, fiecare pline de referiri
la mărunte litere ascunse sub micile aliniate ale unor legi. Demiterea se joacă
în mediul ceţos al unei legislaţii interpretabile la care se adaugă întârzierea
instanţei de a publica motivarea deciziei sale. Este scenariul tipic dâmboviţean,
când lipsei de rigoare i se adaugă viclenia feluriţilor copii de casă. Fapt
este că solicitarea ministerelor a fost refuzată de cele două instituţii
implicate.
În
aerul tare anglo-saxon există soluţii croite special pentru evitarea unor
astfel de situaţii: suspendarea din funcţie până la rezolvarea problemei.
Deoarece, acolo, prestigiul breslei primează întotdeauna în faţa individului,
iar onoarea unei instituţii trebuie ocrotită cu mare grijă de orice posibilă
pată. Soluţia este câştigătoare indiferent de deznodământ: dacă persoana
respectivă se dovedeşte a fi vinovată, instituţia a fost protejată dintr-un
început. Dacă nevinovăţia este stabilită, atunci atât persoana, cât şi instituţia
vor ieşi mai drepte şi mai respectate din întregul marasm.
Nu
şi la noi. Aici se mărşăluieşte cu echivocul în vârf de băţ. Colegiul Medicilor
a solicitat de curând autorităţilor „apărarea independenţei medicilor, amnistie
fiscală pentru cabinetele medicale şi centrele de permanenţă şi 6% din PIB
pentru sănătate“. Mandatată să negocieze aceste solicitări cu instituţiile
guvernamentale este chiar persoana a cărei demisie este solicitată acum chiar
de acele instituţii cu care ar trebui să negocieze.
Sunt
rari medicii care reuşesc să evolueze strălucit pe ambele scene despre care am
vorbit. Pe prima este nevoie de isteţime şi iscusinţă. Pe a doua de înţelepciune
şi caracter. Profesorul Grigore T. Popa, celebrul anatomist şi endocrinolog, se
numără printre cei care au reuşit. Secretul lui? „Dacă aş fi consimţit să fac
tranzacţii, să calc peste conştiinţa mea, azi aş fi huzurit pe orice bancă
înaltă pe care aş fi voit să mă cocoţ. În schimb aş fi avut un suflet şi o conştiinţă
morală tulbure“. Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi îi poartă astăzi
numele.
