Interviu cu col. dr. Vasile Ion Barb, comandantul
Spitalului Militar de Urgenţă „Dr. Alexandru Augustin“ Sibiu
Spitalul pe care îl conduceţi a împlinit de
curând 95 de ani de existenţă. Cum a luat fiinţă acest aşezământ medical?
– În
cadrul măsurilor luate de Consiliul dirigent – cu sediul la Sibiu – pentru
înfiinţarea armatei de Transilvania, în martie 1919, a fost şi aceea de a crea
această unitate spitalicească, prima a armatei române din Transilvania,
amplasată în clădirile în care fiinţează şi în prezent. Până atunci, acolo funcţionase
Spitalul militar nr. 22 „Franz Josef“ al armatei austro-ungare. Primul comandant
al spitalului a fost maiorul dr. Wilhelm Kondor. În cei peste 95 de ani de
existenţă, spitalul militar a purtat mai multe nume: al Corpului 7 Armată,
„Regele Carol al II-lea“, apoi „Regina Mamă Elena“, până în 1947. Din 1991, a
devenit spitalul de urgenţă, iar în 2002 i s-a adăugat numele „Dr. Alexandru
Augustin“. Cu o capacitate de peste 600 de paturi, în spital funcţionau:
comanda spitalului, serviciul medical, serviciul chirurgical, serviciul de
nervi, farmacia şi serviciul administrativ. În anul 1929, comandantul de
atunci, col. dr. Eugeniu Worell, a înfiinţat Asociaţia Sanatoriul Păltiniş. În
acest scop, a colectat fonduri de la cadrele militare sibiene şi din celelalte
garnizoane în care erau dislocate diviziile înfiinţate de Consiliul dirigent,
respectiv judeţele Alba, Hunedoara, Mureş. Cu aceşti bani, a cumpărat peste
3.000 m2 de teren împădurit, unde a construit mai multe vile, în care se
recuperau pacienţii după internarea în spital, dar, contra cost, îşi petreceau
concediile şi cadrele militare cu familiile lor. În această perioadă, spitalul
a iniţiat şi activităţi cu caracter de cercetare ştiinţifică; împreună cu
Asociaţiunea ASTRA s-au puse bazele revistei şi cenaclului „Sibiul medical“,
la care participau nu doar medicii spitalului, ci şi medici din reţeaua
spitalicească a judeţului Sibiu.
– Ce rol a jucat spitalul în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial?
– În
acei ani de război, Spitalul Militar din Sibiu a funcţionat ca spital de corp
de armată, fiind implicat în susţinerea efortului de război al armatei române
în perioada 22 iunie 1941 – 9 mai 1945 şi chiar până la sfârşitul anului 1946,
când ultimii răniţi au fost externaţi şi redaţi familiilor. Peste 650 de răniţi
au fost spitalizaţi aici. Însuşi şeful de atunci al statului român, mareşalul
Ion Antonescu, la scurt timp de la începerea campaniei din est, cu prilejul
unei vizite la Sibiu, a trecut în revistă situaţia răniţilor din acest spital şi
a adresat felicitări personalului. Felicitări a adresat şi mitropolitul Nicolae
Bălan al Ardealului, care era frecvent la căpătâiul răniţilor, îmbărbătându-i
cu vorba sa duhovnicească, cu crucea şi rugăciunea. Încă un fapt care onorează trecutul şi prezentul spitalului
militar găzduit de oraşul de pe Cibin s-a produs în anii 1940–1945, când personalul
medical şi studenţii medicinişti ai Universităţii „Ferdinand I“ din Cluj-Napoca
(Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj avea să fie înfiinţată în 1948)
au fost nevoiţi să ia drumul bejeniei din Ardealul strămoşesc, răpit în august
1940 de Ungaria hortistă, şi şi-au găsit loc de adăpost în Sibiu. Au fost găzduiţi
la Şcoala militară de ofiţeri „Principele Carol I“, în cazarma din Piaţa
armelor şi la Spitalul Militar. Astfel, învăţământul medical s-a desfăşurat
la Spitalul Militar Sibiu sub coordonarea unor profesori de renume, personalităţi
emblematice ale medicinii româneşti, precum Iuliu Haţieganu, Victor Papilian,
Iuliu Moldovan, Emil Ţeposu, care au adus în mediile medicale sibiene un suflu
nou ştiinţific, universitar. Un alt fapt definitoriu în biografia acestei
familii de ostaşi în alb îl reprezintă implicarea în acţiunile
umanitar-caritabile, sprijinind financiar şi medical populaţia afectată de
inundaţiile din anii ’70, precum şi de cutremurul din 1977.
– Ajungând în zilele noastre, a fost
solicitat Spitalul Militar Sibiu să trimită personal în teatrele de operaţiuni
militare?
–
Da. Acesta este încă un motiv de mândrie pentru noi. Am fost solicitaţi să
participăm la asigurarea sănătăţii militarilor armatei române şi ai armatelor
aliate, în teatrele de operaţiuni din Balcani şi Orient. De exemplu, în
februarie 1991, lt. col. dr. Daniel Sora a participat cu spitalul chirurgical
de campanie nr. 100 al armatei britanice la operaţiunea Desert Storm, din Golful Persic. Între iulie 1993 şi ianuarie 1994,
acelaşi chirurg a participat cu spitalul românesc de campanie nr. 50 la
misiunea UNOSOM II din Somalia. Mai târziu, în misiunea din Angola, au
participat medicii anestezişti lt. col. dr. Florian Onea şi dr. Toni Moldovan,
patru asistente şi o infirmieră. În timpul aplicaţiei militare în cadrul
parteneriatului pentru pace Cooperative
Determination Sibiu 95, lt. col. dr. Daniel Sora a fost ales de şeful Direcţiei
medicale a armatei române între cei trei instructori medicali români şi a
predat, timp de o săptămână, participanţilor din nouă ţări NATO, în cadrul unui
atelier practic, cursul „Politraumatismele în cadrul războiului modern“. În
prezent, as. med. Lăcrimioara Lomnăşan face parte din asociaţia internaţională
a asistenţilor medicali din spaţiul francofon, unica din armata română în acest
for.
– Cine
a fost actualul patron spiritual al spitalului, dr. Alexandru Augustin?
– Gen.-lt. dr. Alexandru Augustin a fost şi
rămâne o mare personalitate în medicina românească şi internaţională. S-a născut
cu 106 ani în urmă, la 9 aprilie 1908 în satul Ghijasa de Jos (Sibiu). A urmat
cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, pe care l-a absolvit în 1926. A
optat apoi pentru medicina militară, la Bucureşti, absolvind facultatea în
vara anului 1941, cu gradul de sublocotenent. A participat la cel de-al Doilea
Război Mondial, încadrat la partea operativă a Spitalului Brâncovenesc din
Bucureşti. În acei ani a fost avansat succesiv în ierarhia militară, până la
gradul de general-locotenent. În perioada 1953–1955, s-a consacrat chirurgiei
urologice, unde a obţinut titlul de profesor doctor docent. A fost şeful secţiei de urologie a Spitalului Militar Central din
Bucureşti, apoi comandant al acestuia, iar în 1965 a fost numit şeful Direcţiei
medicale a armatei, funcţie îndeplinită până la vârsta de 65 de ani (1973),
când s-a pensionat. A pregătit zeci de generaţii de medici, în calitate de
profesor la Facultatea de Medicină a IMF Bucureşti. A elaborat lucrări de
specialitate în domeniul urologiei şi a participat la congrese şi simpozioane
în ţară şi străinătate, cu expuneri la clinici şi universităţi prestigioase din
Moscova, Berlin, Viena, Paris, SUA, Spania, Ungaria etc., unde a efectuat şi
intervenţii chirurgicale urologice. (...) A murit la 14 aprilie 1995, la vârsta
de 87 de ani.
N. red.: o variantă mai scurtă a acestui interviu a apărut
şi în publicaţia sibiană „Turnul Sfatului“