De manipulări (şi de automanipulări) nu ducem lipsă. Nici de şantaj sau autoşantaj. Doar că nu ştim de unde vin ele sau dacă practicanţii lor sunt conştienţi de ceea ce fac. ŞANTAJUL SENTIMENTAL este cu atât mai greu de diagnosticat şi de înfruntat cu cât el se manifestă, de obicei, între oameni apropiaţi. Între părinţi şi copii, între fraţi, între prieteni, între iubiţi, între şefi şi subalterni, între oameni care se cunosc bine şi se pot sprijini unii pe alţii.

  Deschizând cartea autoarelor Susana Forward şi Dona Frazier, apărută la editura „Trei“, în traducerea Marilenei Dumitrescu, aflăm că există nenumărate forme de şantaj sentimental, dar, în ciuda diversităţii, o analiză la rece poate recunoaşte o aceeaşi schemă de evoluţie a lucrurilor: cineva cere ceva altcuiva (bani, o favoare, o conduită anume) şi dacă acesta nu e dispus să accepte cererea, primul face presiuni, care, în caz de insucces, sunt urmate de ameninţări (mai mult sau mai puţin directe), iar şantajul se împlineşte atunci când, în fine, victima cedează. Cedează fie din teamă, fie din datorie (de fiu, de frate, de părinte, de prieten, …de cetăţean sau de om), ori din pricină că se simte (pe drept sau pe nedrept) vinovat de ceva anume. (...)

Articolul îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.

    „ABC-De Ce?“ la TVR (2). O prezentatoare tânără cu cercei albaştri şi alta, la fel, dar fără cercei albaştri, sunt ajutate de Bobo, un copil marionetă, şi de Norocel – căţelul jucărie care vorbeşte stând 80% în cuşcă. E dimineaţă şi ei toţi se exprimă academic: copiii telespectatori, de pildă, nu vor să ştie ceva anume, ci „vor să afle mai multe informaţii“ despre acel ceva. Iar despre gheizerele din Islanda se pot afla „informaţii“ numai de la computer. În Islanda merg, fireşte, alţii, cei care au făcut filmul. După vizionare, ai noştri declară că sunt gata şi pentru alte asemenea „călătorii“. Pe Norocel îl atrag Egipul, Sfinxul, deşertul, cămilele. (...)

   Factorul de risc pentru aviaţie reprezentat de cenuşa vulcanică invadează ecranul. Idei exprimate mai mult sau mai puţin telegenic. Imagini îngrijorătoare. Putere de simbol. Coincidenţa invaziei Europei de cenuşa unor incinerări de profunzime cu funeraliile unor elite care se pregăteau să comemoreze fix 70 ani de la uciderea altor elite. Întrebările şi răspunsurile de pe ecran au darul să nască numeroase alte întrebări şi răspunsuri în mintea privitorului.

  

  Mai întâi, iată câteva încântătoare veşti pentru oricare telespectator speriat de criză: o vedetă a făcut prima ciorbă la 12 ani; o alta şi-a rupt piciorul la schi şi s-a tratat peste hotare. Un actor român filmează în Egipt pentru o telenovelă; un altul, străin, nu se dă în vânt după muncă. O familie de staruri din America vrea din nou copii, iar provizoria pereche de la noi are parte de o vacanţă în Caraibe. O cântăreaţă autohtonă caută, în deplină gălăgie, un chitarist demn de valoarea ei ş.a.m.d. Aşa arăta, într-o zi, „Revista presei mondene“ de la N 24 Plus.

  Din păcate, un telespectator speriat de criză, dus de telecomandă, poate afla şi grozăvii. Pe Money Channel, de pildă, se poartă discuţii aprige despre energiile regenerabile, care trebuie să înlocuiască neregenerabilele (inclusiv preacurata energie nucleară), iar pe un alt post, nişte furioşi îşi întreabă guvernanţii ce caută germanii în Afganistan. (Că Afganistanul n-a atacat Germania, ca ea să se apere… – spun ei.) Au fost aceste două exemple nişte plicticoşenii. Telespectatorul speriat de criză preferă ceva mai uşor. (...)