Sunt cărţi de citit seara, ca să te linişteşti sau să visezi frumos, cărţi de citit ziua, în cursul săptămânii, din care afli noutăţi, te documentezi, capeţi idei, capeţi curaj şi sunt cărţi de duminică. Cu acestea din urmă îţi îndestulezi sufletul, capeţi încredere în tine şi în semenii tăi, te simţi mai iubitor şi mai bun. Cărţile lui Vasile Ilucă, picturale, dialogale – dialoguri în căutare veşnică de adevăr, de bine, de frumos, sfaturi de taină cu toţi din toate timpurile, cu contemporanii dar şi cu înaintaşii, cu personaje reale sau imaginare, cu alţii şi cu sine însuşi – vădesc, printre altele, o nepotolită sete de imagine (pentru că autorul e pictor, adică profesionist, sau pentru că vizualul e minunea şi misterul mereu nedezlegat al lumii?), sunt un fel de cronici ciudate, concomitent ale prezentului şi ale viitorului, prin felul în care pun trecutul la lucru. (...)

   La început, IUBIRE PE INTERNET, scriere a specialistei în comunicare Diane M. Berry, subintitulată „Cum să-ţi găseşti partenerul potrivit“, nu mi s-a părut o carte prea serioasă. Editura „Trei“ publică ghiduri utile, dar un asemenea ghid nu-i potrivit pentru copii, gândeam, având în vedere că la noi mai ales copiii se ocupă serios de internet. Apoi, la americani, spaţiile sunt, ce-i drept, mai ample, distanţele sunt mai mari, oamenii sunt mai depărtaţi unii de alţii, mai singuri. (...)

   La început apar chemări originale, gen: „Cel mai mişto show al verii! La Canal D!“. Şi minimalizarea: „România e oraşul tău“. După oarecari aşteptări publicitare apare mutra sobru-acră a lui Andrei Gheorghe cu dezacordul „Decizia şi argumentaţia se face faţă în faţă“. Două echipe, una în albastru, dungi şi bretele, alta în verde, dungi şi bretele, vor s-o dea afară de undeva pe Denisa care, în faţa camerelor, declară: „Sânteţi nişte colegi, cei mai buni pe care-i puteam nimeri.“ (în DOOM s-ar spune „sunteţi“ iar „nimeritul“ poate fi riscant – dar acesta e un „reality show“ şi realitatea, desigur, e o fascinantă „nimereală“). (...)

    A fost odată, ca niciodată, o fată frumoasă care împodobea cu cântec, cu dragoste şi cu o blândă tristeţe „spaţiul carpato-danubiano-pontic“. Mai întâi, s-a lăsat cucerită, ea însăşi, de vocea pe care ceilalţi au descoperit că o are, apoi, în ordine, a fost cucerită de iubirea ei, de visul ei, de copilul ei, de chipul ei, de mitul ei. Şi, din păcate, unele dintre acestea nu se prea potriveau între ele. Dar ea nu ştia. Doar ochii, acele „oglinzi ale sufletului“, ştiau ceva. Pătrunzătoare sau numai trează, privirea Mădălinei părea lipsită de acea bucurie durabilă pe care o numim fericire. Pe nesimţite, după exuberante succese profesionale, după dureri sufleteşti mistuitoare, după regii, machiaje, şedinţe foto, artificii care transformă omul în marfă, trezesc admiraţia publicului făcând vedeta vandabilă, sufletul Mădălinei s-a surpat. (...)

   Suntem practic depăşiţi de problema obezităţii. Nu doar de aceea a reducerii numărului de kilograme ci şi de prevenirea şi contracararea numeroaselor probleme conexe. Un obez evoca, de pildă, la „Reporter special“, vremurile în care, având şi mai multe kilograme, nu putea face o tomografie pentru că nu-l ţinea masa, RMN-ul nu-i era accesibil întrucât nu încăpea în golul cu pricina. S-a rupt bicicleta de două ori sub dânsul. Şi scaunul. Ei da, acum Emil H. are o afacere prosperă, cu haine pentru graşi (atât de graşi, unii dintre dânşii, încât într-un crac de pantalon încape reporterul, iar în celălalt – cameramanul) şi vrea să scadă sub 100 de kilograme. E sigur că se poate, pentru că, zice: „Cu răbdare şi tăcere şi-agurida face miere“. Mesaj optimist deci. (...)

   După ce, cu mintea plină de trecut, îţi aminteşti că în adolescenţă citeai, re-citeai, te fermecau şi transcriai cu cerneală violet în carneţelul personal versurile acelui „If“/„Dacă“/al lui R. Kipling, ca apoi să-ţi măsori zilnic progresele, conform reţetei sale, ca să vezi cât mai ai până să devii şi tu „Omul“ pe care-l întrezărea autorul, acum constaţi că te afli în prezenţa unui nou „Dacă“. E o carte subţire, pe cât de delicată, pe atât de îndrăzneaţă.(...)

Articolul îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.

   Divorţul nu-i plăcut. E ca o boală, se spune, sau ca o moarte. Când nimic nu se mai poate face pentru a menţine relaţia, e de preferat însă un divorţ civilizat sau, cum îl numesc Craig Everett şi Sandra Volgy Everett, în cartea lor apărută la Editura 3 (Trei) în traducerea Ligiei Keşişian, „DIVORŢUL SĂNĂTOS“. Problema este numai într-o oarecare măsură a partenerilor; cercetătorii caută soluţii cu gândul la copii. Ca în primul rând ei să resimtă mai puţin şocul. Un divorţ sănătos are în vedere trei sarcini principale: 1. Resemnarea 2. Dezvoltarea de noi legături sociale şi 3. Redefinirea rolurilor parentale. (...)

Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.